Un articol scris de Teodora Smultea
Prin articolul de față se dorește a pune evenimentele de după notoriul an 271 într-un con de lumină urmărind a surprinde starea de fapte din spațiul nord-dunărean în contextul părăsirii provinciei, punându-ne câteva semne de întrebare:
- Care au fost cauzele și ce a presupus efectiv retragerea aureliană la sud de Dunăre?
- Cum se vede în accepțiunea istoricilor conceptul de continuitate daco-romană post retragere?
- Comunicare sau „agățare în cui” a relațiilor nord și sud-dunărene?
Pe urmele romanizării în Dacia
Mergând pe succesiunea evenimentelor de după cele două războaie daco-romane, lectura ne obligă la o scurtă poposire asupra procesului romanizării și a cauzelor ce au condus la mult pomenita retragere aureliană din prospera provincie Dacia. În urma celor două confruntări, o parte din teritoriul controlat de regalitatea dacă a devenit provincie romană. Imperiul Roman acaparează acum Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banat și Transilvania, celelalte teritorii nord-dunărene cucerite, Crișana, Maramureș, nordul și centrul Moldovei, nu sunt înglobate Imperiului Roman și rămân dacilor liberi. Istoricul Mihai Bărbulescu ne comunică faptul că războaiele de cucerire a Daciei sub Traian, au provocat dacilor numeroase pierderi umane, urmașii prizonierilor daci duși în triumf la Roma apărând în secolele II-III în diferite provincii ale Imperiului Roman, mai cu seamă în Italia, dar și Moesia, Dalmatia, Pannonia, Noricum, Gallia și Africa romană, constituindu-se astfel în aceste zone o adevărată diasporă dacică [1]. Cu toate acestea, situația este evidentă: cea mai mare parte a populației provinciei Dacia râmâne încă, constituită majoritar din daci însă, locuind în mare pondere în zona rurală, ei rămân departe de posibilitatea „eternizării epigrafice” [2]. Citeste mai mult
