destinul dacilor dupa retragerea aureliana

Observăm că actul retragerii nu înseamnă momentul final al romanizării, ci asistăm în fapt, de la jumătatea secolului III și până la invazia hunică, la o „epocă romană târzie”, perpetuându-se așadar o „romanitate fără imperiu” prin populația daco-romană latinofonă, ce-i drept, mai modestă de acum înainte, după retragere, limba dacică strămoșească neluând locul latinei ci dimpotrivă, latina face progrese teritoriale. Din perspectivă militară, linia Dunării își păstrează vechea importanță strategică prin seria de capete de pod din câmpia nord-dunăreană, de la mare până la Porțile de Fier ale Transilvaniei. Expediții victorioase la nordul Dunării ale împăraților Galerius (domnie 305-311), Constantin cel Mare (domnie 306-337) și Valens (domnie 364-378), au menirea de a fixa pe vizigoți la răsărit de Carpați și instalarea controlului imperial pe cea mai mare parte a Câmpiei Române, control ce se menține doar până la prăbușirea echilibrului politic din Europa Răsăriteană provocată de invazia hună în 376, politica imperială redevenind activă la N de Dunăre după părăsirea scenei de către huni în 454. Citeste mai mult