Capitala regatului dac se prezintă sub forma unui complex de construcţii dispuse pe mai mulţi munţi. Sarmizegetusa Regia, centrul religios, politic şi militar al Regatului Dac, a fost cea mai importantă ţintă în timpul războaielor dacice ale împăratului Traian. În consecinţă, situl înscris în 1999 pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO ca parte a „Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei” (ref. 906), are şi o importantă fază ocupaţională romană, strâns legată de cucerirea şi primii ani ai noului provincie.
Interesul ştiinţific şi public pentru capitala Regatului Dac a crescut exponenţial în secolul al XX-lea, iar după lucrări majore de reabilitare şi reconstrucţie din anii 1970 şi 1980, a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective istorice ale României. În 2020, a început un nou proiect internaţional de anvergură („Capitala Daciei – un muzeu viu al patrimoniului cultural european”), principalele sale obiective fiind revitalizarea şi restaurarea de ansamblu a monumentelor (cu accent special pe fortificaţie) şi de infrastructura de vizitare, precedata firesc de cercetari arheologice si arhitecturale.
Cercetările din anul 2019 de la Grădiştea de Munte s-au desfăşurat în zona sacră, pe terasa a IX-a şi la drumul pavat (Pl. 1/a-c).
Săpăturile au fost reluate aici în anul 2017, context în care au fost descoperite noi segmente ale unei alei (o ramificaţie a drumului pavat) şi o construcţie monumentală.
În anul 2019 au fost trasate trei suprafeţe şi a continuat cercetarea în una dintre suprafeţele deschise în campania anterioară (Pl. I/d).
Ultima dintre suprafeţele amintite, denumită con- ventional SP I, este amplasată în partea sudică a terasei. Ea a avut 12 m lungime şi o lățime de 4 m, fiind dispusă paralel cu o secţiune mai veche, în care a apărut primul segment ale aleii (este vorba despre săpătura din 1990). Au fost documentate lucrările desfăşurate în antichitate pentru înălţarea şi extinderea terasei, prin aducerea unor cantităţi considerabile de pământ lutos, sfărâmătură de micaşist şi, nu în ultimul rând, prin tăierea stâncii (PI. II/ a- d). În ju- mătatea vestică a suprafeţei, între m 7 şi m 10, la 1,4 m adâncime faţă de nivelul actual de călcare, a fost aflată o platformă care marca, cel mai probabil, locul unui tronson al aleii, dezafectat (distrus?) in antichitate. Fragmente de diferite dimensiuni de dale de calcar din structura sa, foarte degradate din cauza arderii puternice, au fost găsite în partea de jos a suprafeţei.
Suprafaţa notată SP II/2019, de forma unui pătrat cu latura de 7,5 m, a fost dispusă pe traseul drumului pavat, în zona de posibilă joncţiune a lui cu aleea pavată. Un alt obiectiv arheologic urmărit prin trasarea ei a constat în observarea unor detalii constructive ale drumului pavat (PL. III, IV).
După cum s-a notat şi în campania precedentă, dalajul nu este uniform, în unele zone lipsind complet, fapt cauzat de factori multipli, de la intervenţiile antice şi moderne, până la degradarea survenită de-a lungul timpului (Pl. III/b, c). Chiar şi dalele păstrate prezintă grade diferite de fragmentare, unele fiind aproape întregi, din altele rămânând mici bucăţi. Un aspect constructiv necunoscut până acum a fost evidenţiat pentru latura estică a căli de acces: pe un segment de peste 5,5 m lungime, blocurile din structura bordurii drumului au fost înlocuite cu lespezi de calcar, de mari dimensiuni, aşezate în cant (Pl. IV/d).
O asemenea caracteristică pune sub semnul întrebării ipotezele mai vechi cu privire la modul de acoperire a drumului ceremonial.
Este de notat că aici drumul începe să se lăţească, ajungând, în extremitatea dinspre terasa a X-a a suprafeţei la 5,4 m. Totodată, s-a observat că dalele nu au o orientare uniformă, distingându-se două zone: una în care dalele sunt dispuse aproape pe direcţia nord-sud, alta în care ele sunt orientate NNE-SSV. Astfel de detalii ne arată că în locul în care a fost deschisă suprafaţa SP II/2019 începeau să se contureze cele două ramuri ale drumului binecunoscute în literatura de specialitate (o ramură ajungea la templul de pe terasa a X-a, alta pe terasa a XI-a, unde se termina prin piaţeta pavată).
Joncţiunea dintre drumul ceremonial principal şi aleea de pe terasa a IX-a rămâne o problemă de soluţionat prin extinderea cercetărilor arheologice în anii următori. Observaţiile prilejuite de săpătura recentă arată că atât drumul, cât şi aleea au trecut cel puţin printr-o fază de distrugere, urmată de o refacere (parţială), fiind la un moment dat dezafectate (sunt de amintit aici prezenţa în asiza superioară a bordurii drumului a unui bloc prevăzut cu lăcaşul specific pentru fixarea grinzilor de lemn, ceea ce indică reutilizarea sa, şi a acoperirii căilor de acces cu straturi consistente de pământ şi piatră atunci când terasa a IX-a este înălţată).
În jumătatea nordică a terasei a IX-a au fost deschise suprafeţele SP III/2019 şi SP IV / 2019 (PI. V). Prima dintre ele a avut lungimea de 8 m şi lăţimea de 6 m, suprapunând parţial una dintre secţiunile înguste din anul 1950. Suprafaţa denumită SP IV a avut iniţial o lungime de 8 m şi o lăţime de 7 m, ulterior fiind extinsă pe latura de vest cu încă 2,5 m. Între ele a fost lăsat un martor de 0,5 m. Ele au fost astfel amplasate încât să fie documentate noi părţi ale construcţiei identificate în campania din 2017.
Astfel, în SP IV / 2019 au fost descoperite trei elemente de calcar, unul de formă rotundă, celelalte două aproape patrulatere, cu latura de 0,41 0,43 m. Baza rotundă de coloană a apărut în colțul nord-vestic al suprafeţei, iar celelalte două în zona mediană.
Încă din anul 2017, pe această terasă au fost aflate gropi amenajate în stâncă sau într-un strat de pământ lutos amestecat cu sfărâmătură de micaşist ale căror caracteristici indicau că pot fi atribuite tot edificiului acum discutat (ne referim în primul rând la dispunere şi la constatarea că în umplutura lor au fost evidenţiate de fiecare dată, mai mult sau mai puţin compact, bucăţi de lut maroniu, identic celui utilizat pentru fixarea bazelor de calcar). În campania recentă s-au conturat, parţial sau în întregime, 12 asemenea gropi (nouă în SP III/2019, alte trei în SP IV), cu o formă cvasi-rotundă şi cu un diametru cuprins între 1 m şi 1,3 m.
Prin coroborarea datelor recente şi a celor decurse din săpăturile anterioare obţinem planul unui edificiu care avea în antichitate cel puţin cinci şiruri a câte 12 baze de coloane, cu precizarea că săpătura nu este finalizată, astfel că în anii următori sunt posibile unele modificări (nu este exclusă posibilitatea ca edificiul să aibă dimensiuni mai mari). În suprafeţele menţionate au fost aflate resturile unui pavaj din bucăţi de micaşist care aparţinea tot edificiului prezentat acum şi, în partea vestică, un strat consistent de arsură (el a fost observat şi în suprafeţele din anii trecuţi, fiind de subliniat că are în componenţa sa numeroase fragmente ceramice, seminţe carbonizate, obiecte din fier, bronz şi bucăţi de tencuială, unele pictate; ele reprezintă resturile unei construcţii ridicate pe terasa a IX-a într-o primă fază).
Ca în fiecare an, cele mai multe dintre artefactele descoperite au constat în fragmente ceramice, preponderent de factură dacică (în mare măsură ele provin de la vase de provizii). Între obiectele de fier, cele mai numeroase sunt materialele de construcţie (cuie, ţinte şi piroane), cărora li se adaugă câteva unelte şi o fibulă.
Totodată, pentru o serie de probe de lemn şi os au fost făcute analize pentru datare cu radiocarbon.
Toate artefactele au intrat în patrimoniul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane – Deva.
Sursa: Cronica cercetarilor arheologice, 2019, raport 31, pag. 144
