Fragment din cartea Codex Geto Dacorum – istoria de 1000 de ani a dacilor – autor Cornel Birsan
Dac, secolul 2 – sursa Pinterest
„Prefaţă
Până de curând se vehicula ideea că civilizaţia romană a fost un lucru bun. S-a spus că Roma a purtat flacăra civilizaţiei în întunericul lumii barbare şi că, după neplăcerile cuceririi, romanii au dus cu ei legile, arhitectura, literatura şi beneficii similare popoarelor supuse. Când întunecatul ev mediu a coborât asupra Europei apusene, idealul Romei, amintirea grandorii ei pierdute, au constituit surse de inspiraţie pentru refacerea Imperiului, la fel cum limba romanilor, latina, a unificat Biserica şi învăţaţii, de-a lungul continentului.
Acum, există o viziune alternativă, ce sugerează că Roma a devenit singura civilizaţie din zona Mediteranei distrugând alte câteva civilizaţii. Unele dintre acestea erau la fel de avansate ca şi cea romană, sau chiar mai dezvoltate. Altele se dezvoltau, iar nivelul pe care l-ar fi putut atinde astăzi pierdut pe vecie.
În secolul III înainte de Hristos, când povestea noatră începe, în jurul Mediteranei existau o serie de civilizaţii diferite, active şi aflate în compeţiţie unele cu altele. În este, cucerirea Asiei Mici de către macedonieni dusese la crearea Imperiului Seleucid, un amestec exotic de înţelepciune grecească, spiritualism zoroastrian şi cultura persană străveche. În Egipt, dinastia Ptolemeilor se identificase cu supuşii săi egipteni iar capitala grecizată a ţării, Alexandri, era de departe centrul intelectual al lumii
Evreii şi fenicienii aveau oraşe care, pe atunci când Roma era doar un sătuc, numărau deja milenii de istorie. De fapt, alfabetul fenician era precursorul celui grecesc, care avea să fie baza alfabetlelor folosite încă în cea mai mare parte a Europei Moderne. Atât grecii cât şi fenicienii se extinseseră spre vest, şi întemeiaseră orsşe precum Marsilia, în Franţa de astăzi sau Napoli, în Italia modernă. Sicilia era împărţită între greci, la est, şi fenicieni, la vest, aceştia din urmă venind din oraşil Cartagina, ce domina bazinul sud-vestic al Mediteranei.
Popoarele celtice din nordul Europei se dezvoltau rapid. Ca şi romanii, ei învăţaseră multe lucruri de la civilizaţia etruscă, chiar dacă avuseseră un rol important în distrugerea ei. Deşii celţii nu erau o civilizaţie dezvoltată, ei erau departe de a fi barbari. În prelucrarea metalelor ei erau la fel de iscusiţi, dacă nu cumva mai iscusiţi decât romanii, şi erau, în acelaşi timp, constructori şi negustori pricepuţi. Faptul că populaţia celtică a Galiei tocmai reuşise aceste performanţe, spre a dezvolta o conducere mai reprezentativă, o economie monetizată şi tradiţii scrise, când a fost romanizată, în urma unei cuceriri sălbatice, reprezintă una din dramele istoriei. Masacrele şi foametea care au urmat au provocat milioane de victime şi efectiv a distrus din temelii civilizaţia celtică, pe cale a se naşte.
Prin urmare, în timpul invaziei lui Hannibal, Roma era departe de a fi singura civilizaţie care ave ceva de oferit Europei. Modelul social al continentului se schimba rapid şi pretutindeni urbanizarea, scrierea şi comerţul la distanţe mari transformau din temelii stilul de trai al popoarelor. Această tendinţă ar fi continuat şi s-ar fi dezvoltat şi dacă Roma n-ar fi existat vreodată. De fapt, până la războaiele punice, contribuţia romanilor la cultura mediteraniană fusese minimă. La începuturile ei, Roma, nu produsese nici picturi sau sculpturi faimoase, nu dăduse lumii nici poeţi, filizofi sau istorici. Până şi locuitorii Urbei admiteau că arhitectura Romei era sub standardul epocii, cel mai de seamă edificiu fiind un canal colector – cloaca maxima – construit în timpul unei perioade de dominaţie etruscă.
Ceea ce Roma avea de oferit era o societate optimizată pentru război – o cultură războinică în cadrul căreia fiecare ţăran era un soldat şi aristocraţia rivaliza la succesul militar. Lucrarea de faţă porneşte din momentul în care Roma cucerise deja cea mai mare parte din Italia continentală. Poate că Hannibal nu a ştiut-o, dar eşecul său însemna că Roma va prinde un avânt nestăvilit, care îi va purta legiunile de la Tamisa la Eufrat, transformând fiecare naţiune cucerită într-o copie fidelă a ei. Fără să-şi dea seama, Hannibal a reprezentat ultima şansă pentru o Europă a mai multor culturi şi civilizaţii, care ar fi putut să crescă şi să se dezvolte laolaltă.
Fireşte, Roma a absorbit o mare parte a populaţiilor cucerite. Într-adevăr, ea a preluat atât de multe de la Grecia şi de la populaţiile grecizate din Asia Mică încât de drept cubânt cultura civilizaţiei romane este descrisă drept greco-romană. Problema nu era însă că Roma constituia o cultură cu tendinţe de eliminare a altor culturi, ci că devenise, cu timpul, o monocultură. Astfel popoarele din bazinul mediteranian au avut de ales între a adopta civilizaţia romanp sau a nu avea nici un fel de civilizaţie.
De-a lungul secolelor, civilizaţia a devenit sterilă, suferindă şi închistată. Acele popoare ce încă se opuneau Romei şi-au schimbat perspectiva şi au început să privească Roma mai puţin ca o potenţială ameninţare şi mai mult ca o ţintă profitabilă. Roma a fost nevoită să adopte o poziţie defensivă, flagelată de invaziile barbare de peste hotare şi măcinată de războaie civile, în interior. La moartea hanului Attila, Roma revenise la poziţia pe care o deţinuse înainte de naşterea lui Hannibal. Ea nu mai era forţa călăuzitoare a culturii şi civilizaţiei din vestul Europei. Dar când romanii au clacat, nu mai exisa nicio altă civilizaţie capabilă să le ia locul, aşa cum s-ar fi întâmplat în eventualitatea în care Hannibal ar fi ras de pe faţa pământului Roma, în anul 215 î.Hr. Goţii, francii şi vandalii nu cucereau decât nişte ruine, pe care nu puteau construi nimic. Dacă Roma nu ar fi triumfat aşa de categoric, atât militar cât şi cultural, întunecatul ev mediu n-ar mai fi putut să apară vreodată.
În aceată carte, vom privi multe dintre celelalte culturi europene şi mediteraniene, suprinse în anii premergători cuceririi romane. Îi vom întâlni pe conducători care, fie din mândrie, din lăcomie, idealism sau instinct de conservare, au încercat să reziste tăvălugului roman. Puţini au rezistat cuceririi. Şi mai puţini au murit în patul lor. Şi, cu fiecare viteaz oponent al Romei ce pierea sub săbiile legionarilor, civilizaţia din bazinul Mediteranei devenea astfel mai sărăacă…” [1]
1. Prefaţa lucrării Duşmanii Romei.De la Hannibal la Attila scrisă de doctorul în istorie romană, Philip Matzsyak (n.1958) apărută în anul 2008 la editura All. Printre alte lucrări scrise de istoricul englez putem enumera: Chronicle of the Roman Republic, The Sons of Caesar, Ancient Rome on Five Denarii a Day, Legionary, Roman conquests: Macedonia and Greece, The Greek and Roman Myths, The Roman Empire, s.a.
Decebal al Daciei: inima neînfricată din Carpaţi.
Cu mai bine de un secol înainte ca Decebal să apară la putere în Dacia, romanii priveau cu îngrijorare ameninţarea apărută în ţinuturile sălbatice de peste Dunăre. Străvechea Dacie se afla într-o regiune unde mult mai stabilele poapoare germanice şi celtice întîlneau triburile de călăreţi nomazi de la vest de Marea Neagră, triburi precum sarmaţii sau roxolanii. Poporul Daciei era numeros şi impregnat de o cultură războinică. Şi Roma constituia o societate militaristă, aşa încât senatorii săi erau capabili să înţeleagă pericolul pe care Dacia îl reprezenta pentru două din provinciile Imperiului – Moesia şi Dalmaţia.
Dacii fuseseră de multă vreme cunoscuţi de către civilizaţiile mediteraneene. Grecii îi numeau geţi şi se luptaseră sau făcuseră negoţ cu ei încă din secolul al VII î.Hr. Deşi uneori dacii sunt consideraţi ca făcând parte parte din populaţia tracică, cultura lor a împrumutat multe de la celţi şi greci, posedând de asemenea aspecte originale, proprii acestui neam. Contactul permanent cu diferite neamuri a contribuit mult la vitalitatea culturii dacice dar totodată a însemnat că războiul, pentru daci, era atât de obişnuit încât aproape a devenit endemic. Căci, atunci când nu erau atacaţi de vecini, Dacia era sfâşiată de conflicte interne.
Cu toate acestea cu siguranţă că dcii nu meritau calificativul de barbari, pe care romanii îl foloseau cu atâta uşurinţă pentru a descrie poparele necucerite, din afara Imperiului. Dacii deţineau sofisticate cunoştiinţe de arhitectură şi de prelucrare a metalelor, iar negustorii lor erau suficient de abili pentru a trata de la egal la egal cu cei greci. Dar Imperiul Roman îşi atinsese limitele la finele secolului I d.Hr., parte fiindcă romanii găsiseră că popoarele din nordul Europei sunt greu de cucerit, dificil de controlat, odată cucerite, iar eforturile de subjugare a lor cereau un aport financiar imens, care rareori genera profit. Dar mai curând decât să-si recunoască limitele, romanii preferau să se convingă pe ei înşişi că nu merita să-I cucerească pe nişte barbari care trăiau în mlaştini şi păduri deloc trebuincioase.
Această atitudine reiese şi din descrierile sculpturale contemporane, mai ales din columna lui Traian. Ea arată mormanele de prăzi, ridicate după fiecare bătălie, incluzând armuri şi arme msşteşugit lucrate – şi cu toate acestea, în scenele de lupta “ barbarii “ sunt înfăţişaţi purtând un armament mult mai primitiv. De asemenea romanii îl potretizează pe Decebal ca pe un lider războinic, brav şi priceput, dar trec cu vedere calităţile sale administrative şi diplomatice. Dacă, aşa cum mărturiile recente sugerează, Decebal a încercat să-şi coordoneze iniţiativele militare cu cele ale parţilor, marii rivali ai Romei din Răsărit, atunci putem spune că profunzimea viziunii sale şi capacitatea de a înţelege politica marilor puteri depăşe cu mult optica îngustă a unui sef de trib oarecare…
Atitudinea îndrăzneaţă a lui Decebal era inspirată că acesta se ştia stăpân pe ţara lui şi îi cunoştea perfect munţii abrupţi, pădurile dese şi râurile iuţi. În plus, undeva între domniile lui Burebista şi Decebal dacii construiseră un puternic sistem de fortificaţii în munşii Orăştie. Acestea erau un sistem complex de cetăţi, turnuri de pază şi ziduri întinse pe mai bine de 500 kilometri pătraţi. Cercetările arheologice moderne asupra structurilor respective confirmă faptul că dcii erau excelenţi arhitecţi şi ingineri şi că fortăreţele lor nu erau cu nimic mai prejos decât ale romanilor…
Dispariţia lui Decebal a dus la sfârşitul rezistenţei organizate a dacilor. Neavând nimic de pierdut, unele căpetenii locale au continuat să ducă un război de gherilă feroce dar adevăratul conflict se încheiase. Printre cei care au înăbuşit ultimele răbufniri ale rezistenţei dacice s-a numărat şi un subordonat capabil, chiar înrudit cu Traian – Hadrian, viitorul împărat. Traian s-a întors la Roma, aducând cu el capul retezat a lui Decebal şi mii de prizonieri daci ce aveau să-şi găsească moartea în arenele romane. În Dacia învinsă, stăpânirea impusă de de Traian pare o ilustrare perfectă a dictonului lui Tacitus, potrivit căruia ‘ pe unde pustiesc, romanii spun că au aşternut pacea ‘…
Decebal ar fi fost prea puţin încântat că ţara sa a fost una dintre ultimele cuceriri teritoriale ale romanilor. Sub Traian, Imperiul Roman va atinge apogeul său. După lunga pace adusă de dinastia Antoninilor – împăraţii care i-au urmat lui Traian, duşmanii Romei au preluat ofensiva, atacând teritoriile romane mai curând decât de a-şi apăra propriile pământuri.
Prin raidurile sale îndreptate împotriva Imperiului şi prin cererile sale de răscumpărare şi tribut, Decebal a deschis calea pentru mulţi dintre viitori oponenţi ai Romei.
Şi în această privinţă, el va dovedi că a fost un om care şi-a depăşit epoca. [2]
2. Fragmente din capitolul Decebal al Daciei: inima neînfricată din Carpaţi,din lucrarea Duşmanii Romei.De la Hannibal la Attilascrisă de doctorul în istorie romană, Philip Matzsyak.
Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:
- Carturesti
- Litera
- Librex
- Libris
- Cartepedia
- Okian.ro
- Librarie.net
- Compania de Librarii Bucuresti
- Anticexlibris