Puţine piese de orfevrărie s-au bucurat, încă de la descoperire, de o popularitate aşa de mare cum s-a întâmplat cu coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti. Nu este album de artă veche românească în care să nu figureze la loc de cinste; aproape că n-a existat expoziţie de artă antică pe al cărei afiş să nu fie înfăţişat; imaginea sa a apărut deseori pe coperte de cărţi şi a fost răspândită în mii de exemplare pe ilustrate.
Foto
O asemenea popularitate este cât se poate de îndreptăţită, celebrul coif constituind una din capodoperele toreuticii geto-dacice. El se remarcă printr-o aleasă execuţie artistică şi are o valoare inestimabilă.
Piesa a fost descoperită în anul 1928 în satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Cercetările întreprinse la faţa locului de I. Andrieşescu au furnizat puţine informaţii: coiful fusese îngropat singur pe teritoriul unei aşezări geto-dacice aparţinând celei de-a doua vârste a fierului (La Tène). Aşadar, o descoperire singulară. Dar ce descoperire! O piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă, în pofida miilor de ani care au trecut peste ea! Lipseşte doar partea superioară a calotei; altminteri nici un detaliu de decor nu este deteriorat.
Obrăzarele coifului – părţile cele mai bogat decorate (şi mai interesante ca semnificaţie) – înfăţişează două imagini identice: un personaj masculin (rege-preot?) îmbrăcat într-o platoşă din solzi metalici, peste care se află o hlamidă fixată pe umăr cu o fibulă (agrafă) şi având pe cap un coif (însă nu turtit ca acela pe care este înfăţişat personajul respectiv, ci conic – asemănător celui descoperit la Băiceni – Magazin istoric, nr. 7/1983) se pregăteşte să oficieze un sacrificiu ritual. Cu un genunchi pe spatele berbecului, al cărui bot îl strânge cu mâna, el are în dreapta un pumnal de tip „akinakes” – specific unei arii largi traco-geto-dacice şi scitice. Pumnalul este ţinut într-o poziţie nefirească pentru lovire, cu vârful în sus – poziţie la care nu se putea ajunge decât prin răsucirea braţului. Este probabil un gest ritual. Din punct de vedere compoziţional scena aminteşte de episoade ale ciclului lui Herakles.
Îmbrăcămintea personajului prezintă un interes deosebit, căci ne oferă informaţii sigure atât cu privire la identitatea sa, cât şi în privinţa apartenenţei coifului.
Mai întâi se cuvine subliniat că hlamida era veşmântul tipic purtat de cavaleria antică – cum ne stau mărturie mai multe aplice descoperite în sudul Dunării (la Letniţa, Lukovit ş.a.). Pe de altă parte, armura personajului (coif, platoşă şi pumnal, la care se adăuga şi o suliţă) erau specifice cavaleriei grele (cum o dovedeşte şi ornamentaţia de pe pieptenele scitic de aur descoperit la Soloha, în U.R.S.S.).
Or, trebuie arătat că în perioada în care a fost lucrat coiful (sfârşitul sec. V î.e.n.), grecii nu aveau cavalerie grea, ci numai uşoară, deci care nu purta armură. Armurile aparţineau trupelor de infanterie grea. Acestea nu purtau însă hlamidă. Lumea nord-elenică (macedonenii şi, în primul rând, traco-geto-dacii) – dispunând de cai mulţi şi de o calitate recunoscută încă din cea mai veche antichitate – Magazin istoric, nr. 3/1980 – avea o cavalerie grea, dar nu folosea, în schimb, trupele de infanterie echipate cu armuri.
Combinaţia hlamidă – armură grea ne arată, aşadar, că personajul reprezentat pe coif aparţinea în mod cert lumii nord-elenice, costume de acest fel fiind caracteristice cavaleriei grele a acesteia – cavalerie ce constituia principala armată a prinţilor traci şi geto-daci în desele războaie pe care le purtau.
Datorită împrejurărilor, până la noi nu a ajuns decât coiful luptătorului. Reprezentările înfăţişate pe el ne oferă însă destule elemente pentru a putea reconstitui înfăţişarea unor asemenea principi geto-daci: îi vedem parcă aievea, în armurile lor strălucitoare, cu hlamida fluturând pe umeri, călărind în fruntea cetei de războinici, sau în costum de ceremonial, sacru, oficiind jertfe rituale de genul celei descrise.
Dar decoraţiile şi ornamentele de pe coif furnizează şi alte elemente sugestive pentru sublinierea unităţii de cultură materială şi spirituală geto-dacice: pe apărătoarea de la ceafă a coifului sunt reprezentate, în partea de sus, două grupuri a câte două păsări fantastice, separate de o rozetă, iar în partea de jos – trei leontopegaşi (animale fantastice rezultând dintr-o combinaţie între leu şi un cal înaripat) foarte asemănător cu cei de pe una din aplicele de la Băiceni.
Un alt element se află pe frontalul coifului: este vorba de ochii mari – aşa-numiţii ochi apotropaici – a căror semnificaţie, în credinţa celor de atunci, este că aveau calităţi magice, ferindu-i de rele pe purtători. Asemenea „ochi” apar pe numeroase alte coifuri din această perioadă, descoperite la Agighiol , Peretu , exemplarul aflat la Detroit – fiind, aşadar, specifice lumii traco-dacice. Citeste mai mult
