DOCUMENT – Vlad Țepeș și singura bătălie navală din istoria evului mediu românesc – un succes răsunător până în Italia

Text și document preluate cu bunăvoința autorilor Corpus Draculianum

În ianuarie 1462 Vlad își împărțea armata de vreo 5-6000 de oameni în sașe corpuri, lasându-le să treacă Dunărea prin cele mai importante șase vaduri ale sale:  Isaccea, Hârșova, Silistra, Turtucaia, Ruse și Nicopole. În cele din urmă două cazuri, corpurile de armată erau conduse de voievodul valah și cel mai important susținător al său, Neagoe de la Strehaia (sau Neagoe Craiovescu), strămoșul celebrilor Craiovești, marile ajutoare de mai târziu ale lui Mihai Viteazul. Cele șase corpuri de armată valahe atacaseră în mod cât se poate de deliberat și îndelung cugetat capacitățile de reacție rapidă la Dunăre ale sultanului, formate în special din temuții akıncı-i și trupele personale ale beilor de Nicopole și Silistra. Genialitatea acțiunii nu a constat doar în rapiditatea execuției atacului, ci mai ales în natura obiectivelor distruse. Armatele valahe nu au atacat frontal trupele de akıncı-i, ci doar le-au distrus sistematic subzistența. Akıncı-ii erau la bază un fel de țărani soldați, care în timpul când nu jefuiau, practicau agricultura și alte îndeletniciri specifice oricărui țăran local. În plus, din comunitățile locale care furnizau akıncı-i, doar o mică parte din locuitori erau soldați activi. Cei mai mulți rămâneau acasă și doar trebuiau sa susțină logistic soldații activi, ce plecau în acțiunile de jaf numite akın. Tocmai aceștia au avut cel mai mult de suferit.

Că această tactică a fost încununată de deplin succes, ne-o dovedește ceea ce a urmat două luni mai târziu, așa cum ne-o arată un document nou descoperit de echipa româno-germană a proiectului Corpus Draculianum, proiect ce-și propune să adune și editeze toate documentele, de orice gen, de la și despre Vlad Țepeș Drăculea (cca. 1435-cca. 1650). Acest document reprezintă un raport redactat de un negustor florentin însărcinat cu aprovizionarea cu delicatesuri marine a casei ducelui Mantovei. După ce se scuză pe parcursul a mai bine de jumătate din scrisoare în urma eșecului său de a furniza o lungă listă de sturioni, calamari și multe alte produse de acest gen, menite să lase gura apă, Cezare, florentinul în cauză, aduce în discuție motivul eșecului său: furtunile peste măsură și…. valahii, care au făcut prăpăd pe Dunăre. Și de aici începe povestea, ce ar putea fi reconstituită astfel.

Scrisoarea florentinului Cezare

După pustiirea, în ianuarie 1462, a punctelor cheie în logistica militară otomană la Dunăre, trupele valahe nu s-au întors acasă, cel puțin nu toate, ci au continuat să facă ce știau mai bine. Din păcate vremurile tulburi nu ne-au mai păstrat în arhive și alte rapoarte. Putem însă bănui că țintele atacate erau mai mult ca sigur din aceeași categorie ca cele deja distruse. Cândva în martie 1462 Vlad surprinde pe Dunăre, probabil în zona Dobrogei, o flotă de nu mai puțin de 40 de nave otomane de transport sosite să încarce lemne pentru construcția de galere, adică cele mai de temut nave de război ale timpului. De ceva vreme sultanul se pregătea intens de un conflict armat cu cel mai important concurent al sau în Mediterana, Veneția, conflict ce avea să țină din 1463 până in 1479. Oamenii lui Vlad surprind echipajele pe nepusă masa, le masacrează pe toate fără a omite pe maeștrii constructori, cei mai importanți în ecuație, iar la nave și încărcătură le pun foc. Bineînțeles comandanții otomani din apropiere nu stau cu mâinile în sân și-și convoacă oamenii. Numai că… nu vine nimeni. Cezare ne spune și de ce: „perche sono tutti fugit”. Cine să mai vină, dacă satele din vecinătate, sălașurile de unde se ridicau akıncı-ii, fuseseră cu totul răvășite de oamenii lui Vlad și Vlad însuși în ultimele 2 luni? Akıncı-ii și cei care-i suțineau economic să plece la război se împrăștiaseră și ei ca rândunelele în toate părțile… în afara celor aproape 24.000 numărați ca morți în fața voievodului la începutul lui februarie și a celor despre care acesta povestea regelui maghiar cum că au fost arși în propriile case, trupurile lor și, mai ales, capetele, nasurile ori urechile nemaiputând fi recuperate.