Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan
’’Informaţiile despre primul habitat al triburilor ce vor constitui mai târziu poporul ungar, după migrarea lor în Câmpia Panonică, sunt destul de confuze. Studiul limbii a arătat că este vorba de elemente de origine fino – ugrică, analoage cu cele care populează încă Siberia vestică, amestecată cu triburi turcice; aceste din urmă au furnizat clasa conducătoare. Nu este imposibil ca însuşi numele de =unguri= sub care îi cunoaşte Europa după instalarea lor în Panonia să fi derivat din cel de =onogurii=, trib turcic înrudit cu protobulgarii.’’ (Gheorghe I. Brătianu – Marea Neagră)
Angrenaţi în mişcarea obişnuită a popoarelor asiatice spre vest, spre mirajul european, ungurii îşi părăsesc habitatul 
originar din stepele siberiene şi începând cu secolele I d.Hr.- II d.Hr. îi găsim aşezaţi într-un spaţiu cuprins între Munţii Urali şi fluviul Volga, teritoriu dominat de Imperiul Khazar.
Khazarii, populaţie turcică de tip caucazian, se aflau, datorită zonei pe care o stăpâneau, în veşnic conflict cu Imperiul Bizantin. Conflict acutizat şi de prezenţa masivă în rândurile lor a unei diaspore evreieşti emigrate din Constantinopol ca refuz la încercarea de convertire a lor la creştinism, iniţiată de Leon, la acea dată împărat bizantin (723 d.Hr.). Ceea ce nu reuşise Leon, vor reuşii evreii în scurt timp: convertirea la iudaism a clasei conducătoare şi a unei mari părţi a populaţiei khazare.
Într-un imperiu conglomerat care îi cuprindea şi pe cumani, pecenegi şi bulgari, maghiarii vor fi toleraţi în schimbul ajutorului lor militar în lupta dusă de aceştia împotriva Imperiului Bizantin.
Dar nu pentru mult timp, pentru că în urma unor disensiuni dintre maghiari şi pecenegi, primii se vor vedea nevoiţi să se deplaseze din nou. Împinşi de populaţiile pecenege, blocaţi la nord de ruşi, vor înainta spre vest, cucerind şi ocupând un teritoriu cuprins între Prut şi Nistru căruia îi vor da numele de Atelkuz (ţara dintre râuri).
De pe acest teritoriu vor începe în jurul anilor 850–860 primele atacuri împotriva cnezatelor şi ducatelor româneşti de dincolo de Prut.
În această situaţie, băştinaşii valahi şi slavi de pe teritoriul Basarabiei actuale, împreună cu cei de dincoace de Prut vor iniţia lupte de eliberare şi blocare a continuităţii invaziei maghiare, hărţuindu-i atât în interiorul teritoriului ocupat cât şi în timpul expediţiilor de jaf.
Datorită acestei opoziţii hotărâte, triburile maghiare se văd nevoite să ocolească partea centrală a ţării mai bine organizată şi apărată, mulţumindu-se să o tranziteze pe la nord.
În timpul acestor expediţii de jaf şi cucerire, în jurul anuli 862 pătrund în Câmpia Panonică, spaţiu slab populat şi asemănător locului lor de origine asiatic. Descoperirea unui asemenea teritoriu precum şi veşnica ameninţare a pecenegilor îi determină să părăsească Atelkuzul şi să se îndrepte spre această ’’ţară a făgăduinţei’’. Această mişcare de populaţie se va face într-un timp destul de lung, 38 de ani, timp caracterizat prin veşnice hărţuieli duse de băştinaşi ca răspuns la expediţiile de jaf organizate de triburile maghiare.
Numai datorită acestui fapt, ungurii îşi modifică traseul de infiltrare în Câmpia Panoniei, forţând teritoriul ţării noastre pe la sud pe un drum paralel cu cursul Dunării. Modul lor de pătrundere violent şi distructiv va provoca riposta bulgarilor, care aliaţi cu cumanii vor da o grea lovitură hoardelor maghiare învingându-i într-o mare bătălie dată, probabil în Câmpia Română, în anul 895. Această bătălie va determina grăbirea deplasării est-vest şi aşezarea lor în Panonia.
Astfel, se încheie prima etapă a invaziei maghiare prin limitarea puterii lor în zona Panonică, în urma neputinţei de a ocupa teritoriul ţării venind dinspre est.
Aşezaţi în Panonia şi organizaţi sub forma unor uniuni de triburi conduse de Arpad, maghiarii îşi vor îndrepta ţelurile expansioniste spre Occident, ajungând până în Germania şi Franţa şi spre Transilvania, teritoriu mirific al spaţiului carpatic.
În ciuda afirmaţiilor unor istorici maghiari că invazia maghiară din Transilvania a găsit un spaţiu pustiu din punct de vedere populaţional, cronicile maghiare evidenţiază prezenţa şi opozitia românilor din spaţiul intracarpatic încă din primul moment al evenimentelor. Cronica ’’Gesta Hungarorum’’, întocmită de notarul anonim al regelui Bela pe la 1150 descrie în mod detaliat modul în care s-au deşfăşurat ostilităţile şi urmările lor.
Iată cum ne prezintă cronicarul întrevederea dintre solii lui Arpad şi Menumorut, voievodul valah care stăpânea teritoriul cuprins între Mureş, Someş şi Tisa:
’’În adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy, şi după ce au plecat de aici, venind în fortreaţa Bihar, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă însă, comunicându-i ce aveau să spună din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă. Totuşi le-a dat răspuns zicându-le: – Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru, datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă.’’
Cuvintele lui Menumorut sunt identice cu cele ale lui Dromichete în faţa pericolului macedonean sau ale lui Decebal în faţa puterii romane, devenind un ideal şi un crez pentru toţi domnitorii Ţărilor Române.
Ce altă dovadă mai bună trebuie pentru a demonstra continuitatea daco-getă decât acest ideal şi comportament curajos specific neamului românesc.
În urma acestui refuz foarte diplomatic a lui Menumorut de a le ceda teren, maghiarii pornesc ostilităţile, atacând din mai multe părţi voievodatul Bihariei. Nevoit să se angajeze în luptă, Menumorut va pierde rând pe rând toate cetăţile sale, fiind nevoit să se refugieze în cetatea lui de scaun. După un asediu susţinut timp de treisprezece zile, Biharea avea să cadă în mâinile năvălitorilor, iar voievodul transilvănean este nevoit să accepte condiţiile de pace oferite de Arpad. Tratatul de pace dintre cei doi conducători va fi consfinţit de căsătoria fiului lui Arpad, Zulta, cu fiica lui Menumorut. După moartea acestuia, voievodatul va trece în mâinile lui Zulta şi implicit sub dominaţie maghiară.
Cel de-al doilea voievod care va avea de suferit datorită politicii de expansiune maghiară va fi Gelu, stăpânitor al teritoriului ’’Ultransilvan’’ teritoriul aflat în partea centrală a Ardealului. Menţionat în cronici ca şi conducător al valahilor şi slavilor, de origine ’’blacă’’, Gelu va avea de înfruntat triburile maghiare conduse de Tuhutum. Situaţia voievodului transilvănean este foarte delicată, hărţuit permanent de cumani şi pecenegi, el va fi prins la mijloc între aceştia şi triburile maghiare. Angajându-se într-o bătălie fără sorţi de izbândă el va fi prins şi ucis lângă râul Căpuş. Voievodatul lui va trece în stăpânirea lui Tuhutum şi a urmaşilor acestuia.
Cu ceva mai mult noroc Glad, voievodul Banatului îşi va păstra independenţa ţării lui, acceptând însă suzeranitatea maghiară.
Se pare însă că au mai existat formaţiuni statale mici, condse de daci şi cneji valahi în partea de nord şi de sud a Ardealului, care şi-au păstrat suveranitatea şi independenţa în ciuda tuturor atacurilor maghiare. Cronicile maghiare menţionează ca teritoriu trecut sub severanitate maghiară centrul Ardealului nu şi ’’ţările’’ Maramureşului, Haţegului, Făgăraşului şi Almaşului, Bârsei.
Pentru că este momentul, aş dori să fac aici o precizare legată de numele sub care vor apărea în cronici provinciile româneşti de-a lungul timpului şi originea acestor nume.
Denumirea dată spţiului intracarpatic, Ardeal, vine din timpuri imemoriale ale existenţei pelasge. Tot mai mulţi cercetători vin să confirme identitatea numelui de Ardeal ca fiind o denumire de origine pelasgă, trecută în fondul foarte bogat de denumiri geografice ale dacilor. Romanii au folosit termenul de Ultrasilvania sau Transilvania – teritoriu de dincolo de păduri – sau – în mijlocul pădurilor. Această denumire împreună cu cea de Ardeal va forma în limba maghiară grupul de cuvinte erdö-erdély (silvania – pădure), determinând mai târziu pe lingviştii maghiari să susţina originea maghiară a numelui Ardealului (maghiarii fiind de origine locuitori de pusta, nu aveau in vocabularul fonetic termenul de padure, astfel ca au fost nevoiti sa si-l creeze prin adaptare). Limba maghiară a preluat din română foarte multe cuvinte şi expresii adaptându-le exprimării lor fonetice.
Denumirea dată teritoriului estic de dincolo de Carpaţi, de Moldova, este de origine dacică, fiind la origine Moldava. Alcătuit din doi termeni ’’mol’’ ce intră în componenţa numeşlui Zamolxe şi ’’dava’’, termen ce denumeşte cetăţile dace, cuvântul Moldova s-a păstrat nemodificat de-a lungul timpului.
Teritoriul sudic al ţării v-a purta iniţial numele de Muntenia, nume originar în denumirea dată de romani acestui teritoriu ce se întindea la poalele Carpaţilor: Trans-Montana. Ulterior va mai fi folosit şi termenul de ’’Terra Valahorum’’ – folosit în relaţiile dintre voievozii munteni şi şi regii maghiari pentru a delimita identitatea specială a băştinaşilor Câmpiei Române. Acest termen va deveni mult folositul nume al Munteniei – Ţara Românească.
Pentru că nu este lipsit de interes, vom prezenta şi termenul general care denumea în evul mediu timpuriu întreg teritoriul ţării: DACIA!
Primii cincizeci de ani ai sec. X sunt pentru maghiari, anii organizării unor incursiuni fructuoase în Occident. Rând pe rând sunt călcate regatele şi ducatele morave, france şi germane. Expediţiile devin din ce în ce mai frecvente ceea ce determină pe regii francezi şi germani să se organizeze în scopul apărării şi contracarării efectelor invaziei maghiare.
Astfel încât, la 10 agust 955, regele german Otto Cel Mare înfrânge şi distruge puterea maghiară, oprindu-le pentru totdeauna drumul spre vest. Rămăşiţele acestor triburi se vor grupa în pusta panonică iar sub regele Ștefan vor forma baza statului maghiar.
Odată cu sedentarizarea definitivă a maghiarilor, se vor acutiza conflictele dintre regalitatea maghiară şi populaţia băştinaşă din Transilvania.
Astfel încât, în jurul anului 1000, uramaşul lui Glad, Ahtum sau Ohtum respinge dominaţia maghiară şi acceptă suveranitatea bizantină, iar ca semn de vasalitate se botează în rit ordoxos bizantin. Acesta este şi un răspuns la catolicizarea regelui Ungariei, Stefan I. Replica regelui Stefan nu se lasă aşteptată trimiţând împotriva lui Ahtum o oaste bine organizată condusă de unul dintre cei mai capabili conducători de oşti maghiare: Chanadinus.
Învingător în toate luptele purtate, Ahtum îşi proclamă independenţa stabilindu-şi capitala în cetatea Morisena. Pentru o asemenea jignire adusă coroanei maghiare, în anul 1003 Ahtum este asasinat, ducatul lui trecând sub conducerea lui Chanadinus.
O mai interesantă morală au evenimentele desfăşurate între urmaşul lui Tuhutum, Jula şi regele Ungariei, Stefan Cel Sfânt.
Dar să ne întoarcem la momentul Tuhutum.
După trecerea voievodatului lui Gelu în mâinile lui Tuhutum, urmaşii acestuia îl vor stăpânii respectând regulile vasalităţii maghiare. Nepotul lui Tuhutum, Jula cel Bătrân, fiul lui Horca a avut la rândul lui doi nepoţi, Stefan, fiul fiicei lui căsătorite cu ducele Geza şi Jula denumit cel Tânăr.
Tuhutum
Horca
Jula cel Bătrân
? + ? Sarelda + Geza
Jula cel Tânăr Stefan I
În anul 1000 cei doi veri vor fi în culmea gloriei şi a puterii. Jula va stăpâni cnezatul lui Gelu extins precum ’’dux magnus et patens’’, iar Stefan va fi rege al Ungariei. În spiritul lui Ahtum şi Jula se va împotrivi dominaţiei maghiare, iniţiind lupte de eliberare şi atodeterminare. Considerat ca periculos coroanei maghiare el va fi capturat, posibil prin trădare şi dus la Alba Iulia şi creştinat cu forţa în rit catolic. Pentru a nu mai constituii o ameninţare, Jula va fi şi el asasinat în anul 1003, eliminându-se o posibilă concurenţă la tronul maghiar.
Despre cel de-al treilea voievod, menţionat în cronicile maghiare, Kean, se cunosc foarte puţine date, limiţându-se doar la delimitarea spaţiului care-l administra: sud-estul Transilvaniei.
Fapt interesant în desfăşurarea acestor evenimente este continuarea luptelor de eliberare de sub dominaţia maghiară şi respingerea oricărui statut de suveranitate al coroanei ungare. De ce este important acest lucru? Pentru că în acest refuz de a accepta ocupaţia maghiară vor fi implicaţi atât români cât şi slavi, cumani, pecenegi, secui şi chiar maghiari, cum a fost cazul lui Jula cel Tânăr.
De ce ridic acestă problemă? Pentru că, continuitatea maghiară în spaţiul european este o ciudăţenie. Şi am să vă explic de ce.
Poporul maghiar, la origine, a fost un popor de rasă mongolă, având caracteristicile antropologice tipice acestei rase. Pe parcursul timpului acest caracter va dispărea în primul rând datorită luptelor pe care le-au dus. Marea majoritate a luptătorilor veniţi din Asia vor pieri pe câmpurile Europei fiind la un moment dat exterminaţi de pecenegi şi de armatele franco-germane. În acest moment elementul mongol se va substitui prin infiltrarea elementului turcic sau caucazian (să ne amintim de khazari), evreiesc (idem momentul khazar), german şi slav (prin asimilarea locuitorilor pustei Panonice), valahi (prin maghiarizări forţate şi acceptate benevol) etc. Numai astfel se poate explica de ce actualul popor maghiar are aceleaşi caracteristici fizionomice asemănătoare cu popoarele din prejur şi europeene, singura particularitate fiind limba de origine ugro-finică pe care au adoptat-o toţi cei convertiţi.
Aşa se explică de ce mulţi dintre conducătorii lor au fost de origine khazară: Usubuu, Velus, Bulcsu. Fiind acceptaţi de masa maghiară, ei s-au deplasat împreună cu aceştia spre Europa. Astfel se explică şi existenţa monumentelor funerare evreieşti prezente pe teritoriile ţării noastre (nordul Transilvaniei şi al Moldovei) începând încă din sec. al X-lea. Mulţi dintre primii regi maghiari vor fi de origine evreiască: Samuel, Solomon, Coloman.
Fenomenul maghiarizării asemănător celui uzitat de evrei prin convertirea la iudaism, a fost necesar implicit pentru salvarea populaţiei de la dispariţia de pe scena istoriei.
În Transilvania, maghiarii a dus permanent o politică de deznaţionalizare trecând în rândurile lor, forţat sau în schimbul acordării unor privilegii, mari mase de populaţii româneşti, cumane, slave, secuieşti. Nu este lipsit de interes să prezentăm lista primilor regi maghiari, pentru a înţelege implicaţiile unei astfel de substituiri istorice. Primii patru regi sunt descendenţii direct ai maghiarilor originari din Asia: Arpad, Zsolt, Taksany şi Geza; următorii poartă deja nume latineşti, fie de împrumut, fie că au o origine valahă: Stefan, Petru, Andrei; următorii sunt cei amintiţi mai sus de origine evreiască: Samuel, Solomon, Colomann; apoi urmează o combinaţie internaţionalistă: Otto, Ldovic, Sigismund de Luxemburg – germani; Venceslav, Vladislav – slavi; Ladislau – cuman; Carol, Robert – franco-italian; Iancu de Hunedoara, Matei Corvin – români şi lista ar mai putea continua.
Tot aşa se prezintă lista şi în Transilvania, majoritatea principilor şi guvernatorilor acestei provincii vor fi de origine română. De altfel, majoritatea familiilor de viţă nobilă maghiară au o ascendenţă românească.
Trecerea multor cneji şi mici nobili români în rândurile nobilimii maghiare s-a făcut fie cu sabia fie în asigurarea nepierderii vechilor privilegii. Numele vechilor cnezi de Maramureş, Dragoş a devenit Dragfy; cel al cneazului Vladislav Românul din Zlaşti s-a adaptat la Zaladi; numele voievodului de Hunedoara a devenit Hunyadi, precum s-au maghiarizat şi numele familiilor Cândea în Kendefy, Zeicu în Zeyc, Pop în Papp, Crai în Kiraly.
Şi originea acestei ciudăţenii se află în povestea de începuturi a descendenţei maghiare.
La moartea lui Gelu, Tuhutum avea să-l căsătorească, pentru a linişti spiritele băştinaşilor, pe Horca cu una din ficele voievodului român. Din această alianţă avea să se nască acel personaj misterios care va fi numit de cronica lui Anonimus, Jula. Mulţi cercetători au lansat diferite ipoteze privind numele acestui personaj istoric real, care mai de care mai interesantă. Interesant este faptul că atât Chronicon Budense cât şi Chronicum Pictum Vindobonense asociază numele marelui duce maghiar cu oraşul Alba Iulia. Nu este exclus ca acest conducător să fi fost educat în spirit românesc iar numele lui de origine să fi fost de fapt Iuliu. Povestea descoperirii de către el a cetăţii Alba Iulia fondată de către romani fiind un fapt perfect normal. Valahii transilvăneni nu puteau dezvălui locul unei cetăţi sacre decât unuia dintre ei. Ca dovadă că maghiarii au rebotezat oraşul după numele redescoperitorului – Gyulafehérvár – oraşul oraşul alb a lui Iuliu. Iată cum nu este exclus ca originea primului rege catolic maghiar, vorbim despre Stefan I, să fie de sorginte valahă. De altfel vărul lui, Iuliu (Jula) cel Tânăr a demonstrat-o cu prisosinţă.
De ce m-am legat de aceste amănunte? Pentru că nu putem înţelege statutul Principatelor Transilvaniei decât explicând cazele care i-au conferit acest drept.
Istoria se măsoară prin ciudăţeniile ei şi nu prin evenimentele normale şi clare. Cum poate fi clasificat gestul învingătorului lui Ahtum, Chanadinus atunci când omagiindu-l pe regele lui catolic porneşte împotriva Transilvaniei, iar odată ajuns aici şi învingător nu găseşte alt lucru de făcut decât să construiască şi să ctitorească la Morisena o mănăstire ORTODOXĂ!
După moartea lui Stefan I, românii reiau lupta de eliberare a Transilvaniei coalizând în jurul lor toate forţele existente. Astfel în anul 1068 o alianţă valaho-pece-negro-cumană zdruncină siguranţa coroanei maghiare, obţinând victorii după victorii, obligând elementul maghiar să se retragă din Transilvania. În această situaţie armata maghiară pătrunde în Principat, obligând alianţa valahă şi cumană să se retragă. Bătălia decisivă se va da lângă oraşul Dobuka pe muntele Kyrieleys, bătălie câştigată de regele Solomon. Interesant este faptul că această alianţă a fost condusă, se pare, de un conducător de origine valahă, pe nume Osul.
Sub regii maghiari Ladislau I (1077–1095) şi Coloman (1095–1116) procesul de maghiarizare se intensifică sporind efectul dominaţiei maghiare. Conştienţi de imposibilitatea alipirii Ardealului coroanei maghiare, i se conferă acestei provincii statutul de Principat care îi asigură autonomia, dar cu recunoaşterea suveranităţii maghiare.
Primul principe transilvănean va fi începând din anul 1111 Mercurius (oare maghiar get-beget?).
Dar să părăsim spaţiul intracarpatic pentru a vedea ce se petrece în afara lui, chiar dacă lipsesc cu desăvârşire documentele acestei epoci, în acest spaţiu.
Evoluţia societăţii româneşti îm pragul mileniului doi, condiţionează necesitatea formării unor nuclee generatoare de viitoare state centralizate feudale. Această centralizare se va face fortuit în scopul apărării populaţiei în faţa triburilor migratoare. Organizarea mai complexă a societăţii valahe implică existenţa unor conducători numiţi de acum: duci, cneji, voievozi ori jupani.
Această organizare care duce la apariţia primelor cnezate şi voievodate este pomenită în cronicele ruse, maghiare şi bizantine.
Prezentând luptele dintre cneazul rus Sviatoslav şi triburile cumane, cronica lui Nestor ’’Povestea vremurilor trecute’’ menţionează existenţa a nu mai puţin de optzeci (!) de oraşe-cetăţi – în Câmpia Munteniei, puternic dezvoltate social şi economic. Acest fapt nu ne poate convinge decât de existenţa unor puternice voievodate conduse de pricepuţi voievozi.
Este cazul să amintesc şi situaţia altei provincii româneşti, Dobrogea, teritoriu get care a intrat în componenţa provinciei romane – Moesia. Numele provinciei vine de la numele conducătorului valah Dobrotici.
Prima menţiune medievală legată de acestă provincie aflată sub ocupaţie bizantină vine din anul 943, odată cu amintirea unui conducător al regiunii pe nume ’’jupân Dimitrie’’.
Luată în posesiune de cumani şi pecenegi, aceştia iniţiază o revoltă populară îndreptată împotriva dominaţiei bizantine. Conducătorii acestei revolte organizată între anii 1073–1074 sunt pomeniţi în cronica ’’Alexiade’’ întocmită de Ana Comena, sub numele: Tatos – stăpânitor al Durostorului, Satza – stăpânitor al Vicinei şi Sesthlav.
Dominaţia cumană durează puţin, până în juru anului 1100, când aceştia părăsesc teritoriul ţării, migrând spre sud.
Dobrogea trece din nou sub stăpânire bizantină fiindu-i hărăzit să se reîntoarcă la patria mamă abia în timpul lui Mircea cel Bătrân.
Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:
- Carturesti
- Litera
- Librex
- Libris
- Cartepedia
- Okian.ro
- Librarie.net
- Compania de Librarii Bucuresti
- Anticexlibris
Dobuka pe muntele KYRIELEYS. unde este acest munte in Principat???? si localitate pe munte??? asta e specific dacilor si atunci care este muntele?
Vedeti batalia de la Chiraleș, din judetul Bistrita Nasaud. Probabil ca cetatea se afla pe un munte din apropierea acestei localitati.