Comunitatea Valaho-Slavă și Imperiul Bizantin

Comunitatea Valaho-Slavă și Imperiul Bizantin

Comunitatea Valaho-Slavă și Imperiul Bizantin

Cuprins

Anterior | Următor

Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

În general, cărţile noastre de istorie, tratează evenimentele din sec. V şi până în sec. VIII / IX cu două fraze dogmatice:
1)    Pătrunderea slavilor în spaţiul Intracarpatic; convieţuirea cu populaţia daco-getă; participarea acestora la procesul de etnogeneză a poporului român.
2)    Imperiul Bizantin menţine legăturile economice şi culturale dintre romanitatea nord Dunăreană şi cea din Imperiu.
Destul de false ambele formulări, prin imaginea pe care încearcă să ne-o transmită, despre acea perioadă. În primul, rând slavii, au apărut pe teritoriul ţării noastre în jurul anului 460 şi după o scurtă perioadă de tatonare a reacţiei băştinaşilor, în anul 477 înregistrăm o alianţă între cele două popoare.

Care pot fi motivele unei aşa rapide înţelegeri? În primul rând slavii, nu erau un popor sălbatic ci: ’’(…) sunt blânzi şi  binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând, din loc în loc, unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsa de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă a răzbuna oaspetele. Pe cei care se află prizonieri nu-i ţin ca şi sclavi până la nesfârşit, ca celelalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile lor de baştină, plătind o răscumpărare oarecum, sau rămân acolo slobozi şi prieteni.’’ (Mauricius – scriitor bizantin, sec. VII).
Fiind un popor paşnic, slavii realizează că o confruntare dintre ei  şi valahi ar fi dezastruoasă şi lipsită de sens. Astfel, ei preferă prietenia şi ajutorul valahilor, deoarece aceştia aveau propriul lor sistem de organizare şi conducere, dar în simbioza de trei secole dintre cele două popoare, vor apărea noile forme de organizare teritorială şi implicit militară. Secolul VIII este momentul când se vor forma primele ’’ţări’’ valahe sub numele de ’’cnezate şi voievodate’’.
În general, marea masă a slavilor nu va staţiona decât foarte puţin pe teritoriul ţării noastre, preferând sudul Dunării, loc de unde puteau organiza expediţii militare împotriva Imperiului Bizantin, mult mai uşor. Cei care rămân pre teritoriul ţării, se vor integra în viaţa comunităţii valahe, fiind apoi asimilaţi. Zestrea lor culturală şi spirituală va deveni un dar făcut gazdelor.
Legat de relaţiile dintre valahi şi Imperiul Bizantin, lucrurile nu sunt chiar aşa de idilice, precum vor unii autori să pară.
Perioada de creştere a puterii bizantine, se face simţită odată cu domnia lui Iustinian I (540–565), care încâ de la începutul dominatului, obsedat de figura lui Constantin Cel Mare, încearcă să reconstitue Imperiul Roman. Organizându-şi statul după noi principii, slavul Iustinian, îşi remodelează forţa militară. Numirea în fruntea armatei a unor oameni mai tineri, generalii Belizarie şi Narses, declanşează o adevărată restructurare a vechilor organisme militare.
Odată pregătită armata, Iustinian o aruncă în luptă, generalii lui purtând-o în triumf după triumf, recucerind un vast teritoriu: Africa de Nord (533), Italia (540–552), sud-estul Spaniei (554) şi sudul Dunării (535) de la ostrogoţi. Noul Imperiu începe să se contureze. Singurele bătălii pierdute, bizantinii le înregistrează în Persia.
Dar în toiul acestor lupte, privirea lui Iustinian şi a oamenilor din Imperiul lui se îndreaptă spre Valahia. Împăratul dispune întărirea garnizoanelor de pe malul Dunării, construirea unora noi, întărirea sistemului de atac şi apărare atât prin forţe umane cât şi material, prin maşini de război. Şi totuşi istoria nu consemnează luarea în posesiune de către bizantini, nici în anii domniei lui Iustinian, nici mai târziu, a zonei valahe, prin simplu motiv că nu a putut să o facă. Băştinaşii s-au opus bizantinilor, ca pe vremuri dacii, romanilor. Riposta valahă a fost atât de puternică încât armata bizantină nu a putut să facă un pas spre nord de la Dunăre (anii 545–550).
Situaţia se repetă identic în anul 593, când trupele conduse de generalul Priscus, sunt trimise de împăratul Mauriciu într-o expediţie de cucerire a ţării de dincolo de Dunăre. Armata bizantină se confruntă cu o puternică opoziţie din partea valahilor aliaţi cu slavii şi se retrage înapoi pe teritoriul bizantin. Sătui de intervenţiile bizantine pe teritoriile lor, trupe valahe, mai mult ca sigur, vor participa la asedierea Constantinopolului, făcută de către o coaliţie foramtă din slavi, bulgari şi avari, în anul 626 (lunile iulie–august). Această prezenţă, neargumentată documentar, este însă posibilă şi mai mult ca sigură. Atât timp cât se afirmă că pe teritoriul Valahiei, acelor vremuri, era o comunitate umană rezultată din urma convieţuirii dintre slavi şi valahi, este normal ca asemenea anilor 477 şi anilor următori, când slavii aliaţi valahii s-au opus expansiunii Imperiului Bizantin, tot aceştia să meargă mai departe până în inima Imperiului şi să ajute la cucerirea Constantinopolului, ca o măsură punitivă impusă de acţiunilor împăraţilor bizantini îndreptate împotriva teritoriului din stânga Dunării.
Datorită modului deosebit în care s-a organizat asediul şi în plus atragerea în alianţă a unui duşman mai vechi al bizantinilor, perşii care au atacat oraşul dinspre litoralul asiatic, bizantinii suferă o grea înfrângere care îi obligă să ceară pace. În urma tratatului de pace întocmit, slavii se aşază în sudul Dunării (pe actualul teritoriu al fostei Iugoslavii şi Bulgarii), iar valahii obţin o pace de lungă durată, nederanjată de pretenţiile teritoriale ale Imperiului.
Crearea acestui stat slav şi ulterior transformarea unei părţi din el în Hanat bulgar ne confirmă absurditatea cercetătorilor unguri şi de alt neam, legat de pustietatea tinuturilor României înainte de venirea maghiarilor. Este normal ca un popor puternic şi numeros precum slavii sudici să se fi aşezat pe teritoriul ţării noastre ca fiind un teritoriu nepopulat. Ori ei s-au aşezat în chiar Imperiul Bizantin la discreţia acestora. Iată cum istoria ne prezintă existenţa puternicelor stătuleţe valahe pe aceste teritorii. Evenimentele trebuie văzute în ansamblu zonal şi nu separat. Este mai mult ca normal ca opoziţia valahilor faţă de eventuala ’’aşezare’’ a slavilor, să fi fost foarte puternică. Dar şi mai mult, faptul că-i întâlnim atât de des în poziţie de aliaţi, ne face să înclinăm spre ideea că însuşi valahii ar fi inspirat această aşezare sudică într-o zonă cu populaţie tracă, pentru a o scoate din starea de influenţă a Imperiului Bizantin. Valahii preferau să piardă mici zone ale lor în favoarea aliaţilor pentru a-şi putea uni forţele împreună cu aceştia împotriva vechiului duşman.
Nici bulgarii, popor crud şi sălbatic, în cursa lor migratoare nu s-au oprit pe teritoriul Valahiei, ci au preferat conflictul cu slavii şi bizantinii aşezându-se în partea sud-estică a Dunării. Presaţi între puterea valahă şi Imperiul Bizantin, bulgarii au jucat, ulterior, rolul unui stat tampon între cele două forţe.
Dar după o perioadă de scurtă pace se face auzit din nou glasul armelor. Într-o notiţă păstrată la o mănăstire de pe muntele Athos se pomeneşte de năvălirile în Imperiul Bizantin a vlaho-râcniilor de prin părţile Dunării. Şi aceasta se petrece în anul 726. Care a fost motivul atacului valah asupra bizantinilor nu-l ştim, cert este faptul că a fost de lungă durată, anul atenuării acestor conflicte fiind 780. O perioadă atât de lungă de 54 de ani de lupte şi conflicte cu un duşman atât de puternic, ne obligă să realizăm puterea organizatorică şi militară  de care dădeau dovadă strămoşii noştrii.
Pentru a nu putea să trăiască liniştiţi şi să-şi cultive în pace câmpul, istoria îl provoacă din nou pe ţăranul valah, obligându-l să ia armele pentru a se opune invaziei unui alt popor asiatic, de origine turcă: cumanii. Astfel, în anul 839 cumanii forţează pătrunderea în Europa angajându-se într-o serie de lupte cu başkirii, ruşii şi românii (ulak – denumire pe care o dădeau băştinaşilor), urmaţi  la scurt timp de un alt popor asiatic: maghiarii, alţi trecători în Istoria Poporului Român.

Cuprins

Anterior | Următor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *