Proclamația Locotenenții Domnești din 30 martie 1866
Proclamația Locotenenții Domnești din 30 martie 1866, cu privire la alegerea principelui străin pe tronul Principatelor Române Unite, după silirea abdicării lui Cuza-Vodă
Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) deși scurtă din punct de vedere istoric, a produs mutații profunde în evoluția spre modernitate a României. Pentru aceasta a fost nevoie de schimbarea legilor cele „rele”, printr-o „mare densitate de reforme”, ceea ce a însemnat adaptarea „unor oameni vechi la legi noi” și aceasta nu a convenit unora (Ion Bulei, „O istorie a românilor”, Ed. Meronia, București, 2004, p. 94). Înseosebi elaborarea și plebiscitarea „Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris”, pe fondul loviturii de stat din 2/14 mai 1864, a determinat evoluții aparte în planul arhitecturii constituționale și sociale a României, acumulând tensiuni majore pe scena politică românească. Așa se explică apariția „monstruoasei coaliții”, organizată în stadiul incipient (1864) ca o „societate a progresului” (Marin Mihalache, „Cuza-Vodă”, Ed. Tineretului, f.a., p. 209). Apoi, în iunie anul următor, mai mulți dușmani ai lui Cuza (Dimitrie Ghica, At. Panu, Gr. Brâncoveanu, Gh. Știrbei, C. Brăiloiu; Ion C. Brătianu, Ion Ghica) au semnat un „legământ” scris de C.A.Rosetti”, prin care se angajau ca „în caz de vacanță a tronului” (detronare) „să susțină prin toate mijloacele aducerea unui domn străin”. Accentua această stare de fapt și precaritatea economică a țării, înrăutățirea stării de sănătate a populației în urma epidemiilor de tifos și holeră, camarila ce-l înconjura pe domnitor dar și factorii externi. De pildă Franța, deși prin Napoleon al III-lea continua să-l susțină pe Cuza la conducerea tronului, avea și îndoieli potrivit cărora domnitorul român ar fi încercat să-și afle protectori în alte părți. Pe baza unor asemenea „mașinațiuni” ale diplomației europene, din Paris, N. Crețulescu înainta o scrisoare la Constantinopol, către ajutorul lui Costachi Negri, prin care transmitea că „Alexandu Ioan Cuza este sătul de a fi privit ca unealtă a unei țări sau alteia: (pentru că) el nu este „nici francez, nici rus, nici austriac, ci român și nimic alt decât român” (M.M., p.207). Pe de altă parte, însuși Cuza, obosit de acuzele ce-i erau aduse, declara tot mai des că „singura sa ambiție” este „de a păstra dragostea poporului român” și de a fi „folositor nației, menținând neatinse drepturile ei”; iar în ceea ce privea domnia, adăuga că niciodată nu vrea să fie o piedică în consolidarea edificiului politic la care a contribuit, el primind îndoita sa alegere ca domn doar ca „expresiunea neîndoielnică și statornică a voinței naționale pentru Unire – însă numai ca un depozit sacru”. O asemenea declarație nu avea decât să uimească pe unii și să încurajeze pe alții. Și, în ciuda multiplelor atenționări că se atenta la siguranța sa, Cuza era sceptic, ceea ce-l determina pe D. Bolintineanu să afirme că „toată țara știa că se urzește o răsturnare (a domnitorului), toată țara era îngrijorată, numai la palat nimeni nu credea în aceste prevestiri”(M.M., p. 211).
Însă „monstruoasa coaliție” a vegheat continuu și în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 a acționat, silind pe Cuza să abdice, prin semnarea unui act deja compus de complotiști. În cuprinsul acestuia era scris: „Abdicare./ Noi/ Alessandru Ion I, conform dorinței națiunei întregi și angajamentului ce-amu luatu la suirea mea pe tronu, depui astă zi, 11/23 Februarie 1866, kârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și ministrului alesu de poporu”; iar la final, semna olograf – „Alessandru Ion”. (sursa: ANIC, Fd. Manuscrise, dosar nr. 1363). Și Cuza a plecat spre exil, rostind la despărțire binecunoscuta butadă: „să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine, decât cu mine”! Șapte ani mai târziu, Alexandru Ioan Cuza se stingea din viață la Heidelberg (Germania), iar trupul i-a fost adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, ulterior fiind înhumat la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași, unde se află și în prezent. A lăsat în urma sa numeroase legende, care-i atribuiau – în afara calităților sale reale – însușiri pe măsura dorințelor maselor populare.
În ceea ce privea Locotenența Domnească ce se constituise apoi ca urmare a abdicării forţate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aceasta se definea ca fiind un organism politico-administrativ provizoriu, menit să ocupe tronul României până la desemnarea unui nou domn. În compunerea sa erau conspiratorii: liberalul Nicolae Golescu (Valahia), conservatorul Lascăr Catargiu (Moldova) și colonelul Nicolae Haralambrie, reprezentantul armatei. În timpul acestei Locotenenţi Domneşti a fiinţat şi un guvern provizoriu, sub conducerea lui Ion Ghica, fostul bey de Samos, cel care deţinea şi portofoliul afacerilor externe. Întregeau guvernul și alți complotiști, cărora li se dăduseră diverse demnități.
Principala preocupare a Locotenenţei în perioada imediat următoare a fost ca printr-o proclamaţie adresată ţării să se angajeze să menţină cele patru puncte votate de naţiune şi de Divanurile ad-hoc în 1857: unirea, autonomia, principe străin, guvern constituţional.
Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza determinase însă o acutizare a crizei politice din ţară, între grupările opoziţiei existând mari frământări în legătură cu succesiunea la domnie. În final s-a reactualizat și problema prinţului străin, considerată singura șansă de menţinere a stabilităţii interne, a coeziunii şi unităţii naţionale, pentru consolidarea autonomiei şi pregătirea terenului pentru dobândirea independenţei și propășirea spre modernitate a statului român, în general.
Pentru coaliţie n-a fost deloc simplu să aducă un principe străin nici datorită factorilor externi: turcii aduseseră trupe la Dunăre şi puneau în pericol Unirea, ținând cont de firmanul din noiembrie 1861, prin care Unirea fusese aprobată doar pe durata domniei lui Cuza; apoi, între Prusia şi Austria stătea să izbucnească războiul, iar atenţia Europei era concentrată pe acesta; în interior se preconiza o mişcare separatistă, organizată de diplomaţia rusă, pentru destrămarea unirii celor două Principate române.
Într-o asemenea conjunctură, chiar de la înființarea Locotenenţei (11 februarie), Camera şi Senatul s-au reunit sub preşedinţia mitropolitului primat Nifon, iar la propunerea primului ministru Corpurile legiuitoare au proclamat şi ales ca domnitor al Principatelor Române Unite pe nepotul regelui Belgiei, „Alteţa sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra şi Duce de Saxonia”, sub numele de Filip I. S-a depus chiar și jurământul faţă de noul domnitor, după care s-a numit o delegaţie care să meargă în Belgia, pentru a-i oferi tronul României noului desemnat. Alegerea nu a fost însă bine văzută de cancelariile occidentale, stârnind mai ales nemulţumirea lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, deoarece Filip aparţinea casei de Orleans, familie care râvnea la tronul Franţei. Mai mult, Filip era un tânăr liniştit și interesat prea puţin de politică, astfel că a refuzat tronul României. Se impunea, așadar, o nouă alegere, iar soluţia a venit chiar de la împăratul Franţei, care a indicat pe tânărul principe, de 27 de ani, Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen, de altfel cumnat cu principele Filip. Tatăl său era guvernatorul Rhenaniei, iar Casa Regală de Hohenzollern era cea din care provenea regele Prusiei, Wilhelm I.
Ion C. Brătianu – aflat la Paris cu prilejul Conferinţei Puterilor garante – împreună cu Ioan Bălăceanu, noul agent diplomatic român din capitala Franţei, au propus guvernului Ion Ghica candidatura principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. După aprobarea guvernului, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Düsseldorf (19/31 martie 1866) unde a fost primit în audienţă de tatăl principelui, Carol-Anton de Hohenzollern, după care a avut o întrevedere şi cu fiul acestuia. Răspunsul a fost considerat pozitiv de Brătianu, care a anunţat guvernul de la Bucureşti, după care știrea s-a făcut publică.
În acest sens, Locotenenţa Domnească a publicat o „proclamaţie către popor”, la 30 martie/11 aprilie 1866, prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui german ca domnitor al Principatelor Române, sub numele de Carol I. În integralitatea sa, textul respectiv era:
„ROMÂNI!/ În cursŭ de zece ani ați doveditŭ de trei ori în fața Europei, prin actele și voturile Vostre că sunteți uă națiune, cʼaveți consciință de drepturile și trebuințele voastre, că voiți unirea și ca scutŭ alŭ naționalității noastre unŭ Domnitoriŭ străinŭ; și fiă care afirmare a vostră a fostŭ aplaudată de tote națiunile fiă-care actŭ alŭ vostru a fostŭ recunoscutŭ și confirmatŭ de puterile garanți.
Faptulŭ de la 11-23 Fevruariŭ, fiindŭ uă nouă și multŭ mai puternică afirmare vʼa atrasŭ și admirarea și iubirea mai a unanimității puterilorŭ celorŭ mari. Acestă iubire, acestŭ respectŭ alŭ autonomiei, alŭ suveranității nostre, ele le-aŭ arătatŭ prin oprirea ori-cărei intervenire, prin primirea oficiale a represintantelui nostru șʼa comisarilorŭ de către Maiestatea Sea Sultanulŭ, șʼa agintelui guvernului de către Maiestatea Sea Imperatulŭ Francesilorŭ, și prin amânarea Conferințelorŭ pînă ce, în facia nouilorŭ împregiurări, veți fi vorbitŭ din noŭ, ve veți fi afirmatŭ din noŭ, veți fi pusŭ cea dupe urmă mână la severșirea măreței voastre lucrări.
Dacă însă Puterile cele Mari vʼaŭ lăsatŭ deplina domnia asupra vouă înșive, ele au ochii țintiți pe noi; căci de destinările României suntŭ legate și interese mari ale Europei, și este doveditŭ pănă la evidență cʼacele interese nu potŭ să le lase a permite ca gurile Dunării se fiă date în măna unei națiuni desbinate, trunchiate, slabe, prin urmare și cu totulŭ departe dʼa fi bulevardulŭ puternicŭ pentru ridicarea cărui-a puterile garanți aŭ vărsatŭ sângele și comorile lorŭ.
Pentru consolidarea acestui bulevard, națiunea a cerutŭ, cumŭ diserămŭ, la 1857 și 1859, unŭ domnitorŭ străinŭ.
Celŭ alesŭ însă la 11-23 Fevruriŭ, dechiarândŭ oficiale că din cause de familie nu pote priimi; noi, autorisați de voința națională, conduși de datoria ce avemŭ dʼa pune frâŭ tutorŭ intrigilorŭ și uneltirilorŭ ce au de scopŭ sugrumarea naționalității nostre, și sicuri că dʼastă dată voința națiunii va fi încoronată de cea mai deplină isbendă, supunemu la alegerea directă a națiunii, ca domnitoriŭ alŭ Romănilorŭ, pe Principele Carolŭ Ludovicŭ de Hohenzzolern, ce va domni suptŭ numele de Carolŭ I.
Români! Dorința vostră nestrămutată dʼa fi o națiune tare, lumina ce ați dobânditŭ prin atâtea lungi și durerose suferințe, prăpastia de la gura cărei-a ne-a depărtatŭ actulŭ de la 11-13 Fevruariŭ, șiʼn care inimicii se silescŭ necontenitŭ a ne prăvăli, ne dă credința că veți da în unanimitate corona Principelui Carolŭ I, și veți face astulŭ-felŭ ca peste puține dzile Europa întregă se repete unanima nostră strigare: Trăiescă România una și nedespărțită!/ Locoteneneții Domnesci: NICOLAE GOLESCU, LASCĂR CATARGIU, NICOLAE HARALAMB./ Președintele cabinetului și Ministru secretarŭ de Statŭ la lucrările din afară, ION GHICA./ Ministru din Întru, DIMITRIE GHICA./ Ministru Financielorŭ, PETRE MAVROGHENI./ Ministru Cultelorŭ și Instrucțiunii publice, C.A. Rosetti./ Ministru Lucrărilorŭ Publice, DIMITRIE STURZA./ Ministru de Resbelŭ, DIMITRIE LECCA./ Ministru Justiției, I. CANTACOZINO” (Sursa: ANIC; redat și în „Regele Carol I ctitorul României moderne”, vol. I, coord. Narcis Dorin Ion, Sinaia, 2019, p. 30).
Pentru validarea plebiscitului, toţi românii în vârstă de peste 25 de ani, care se bucurau de drepturi civile şi politice, întrunind condiţiile de alegători pentru consiliile comunale urbane şi rurale, urmau să-şi înscrie votul, pentru sau contra, într-unul dintre cele două registre separate aflate la cancelariile comunale.
Organizat apoi între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, votul s-a încheiat oficial cu un rezultat favorabil aducerii pe tronul României a principelui Carol de Hohenzollern: cu 685.869 voturi „pentru”, 12.837 „abţineri” şi 224 „contra”. În condiţiile externe de atunci, caracterizate prin încercarea unor mari puteri (Imperiul Otoman, Rusia) de a obţine separarea Principatelor şi anularea Unirii din 1859, rezultatul plebiscitului avea mai curând semnificaţia apărării statului naţional.
Au urmat alegerilor parlamentare din 9/12-17/29 aprilie 1866 (Locotenenţa Domnească şi guvernul anunţaseră la 17/29 martie, dizolvarea corpurilor legiuitoare în vederea organizării unor noi alegeri parlamentare), iar în urma lor Adunarea Deputaţilor şi Senatul au deschis lucrările noii sesiuni la 28 aprilie/10 mai 1866. După dezbateri privind chestiunea alegerii domnitorului (109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, iar şase s-au abţinut), Adunarea a adoptat o declaraţie în care se afirma: „înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”, că „voinţa nestrămutată a Principatelor Unite este de a rămânea ceea ce sunt, o Românie una şi nedespărţită, sub domnia ereditară a unui principe străin, luat dintr-una din familiile suverane ale Occidentului şi că principele ereditar al României una şi nedespărţită este principele Carol-Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen, pe care şi Adunarea la rândul său îl proclamă sub numele de Carol I” (Nicolae C. Nicolescu, „Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României”, Ed. Meronia, 2011).
