Recomandare carte de istorie – Pachet Regina Maria. Set 7 carti

ÎÎn Anul Centenarului Încoronării, editura Librex oferă publicului român o carte de excepție despre o personalitate unică: autobiografia Reginei Maria a României.

Ediția de față, aniversară, respectă întocmai varianta originală a jurnalului, cartea ”Povestea vieții mele” fiind grupată de către Regina Maria în patru părți.

Născută în 1875, în Eastwell Park, Marea Britanie, nepoată a Reginei Victoria și a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, Missy sau preafrumoasa făptură dumnezeiască Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, principesă de coroană și regină a României.

Maria a crescut familiarizată atât cu viața de la curtea Rusiei, cât și a Angliei. Poveștile ei din zilele copilăriei petrecute în Anglia și în Malta, unde tatăl, „Prințul marinarilor”, era staționat, sunt pline de viață, de bună dispoziție și de portrete minunate ale bărbaților și femeilor, pe atunci aflați în anii tinereții, care aveau să joace mai târziu roluri marcante în zilele tragice ale războiului.

Despre copilărie, Regina Maria scria în jurnalul său: ”Viața nu ar putea fi pe deplin povestită fără să aduci vorba despre copilărie și tinerețe, care sunt elemente atât de importante în formarea caracterului, iar copilăria mea a fost una fericită, la care îmi place să mă gândesc.”  

”Încă de la vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei, iubeam hainele frumoase; de fapt, frumuseţea, în toate manifestările ei, avea în mine o adoratoare pasionată, o veneram aproape păgâneşte.

Orice manifestare a frumuseţii, fie o femeie atrăgătoare, o floare, o casă, un cal, fie un peisaj sau un tablou maiestuos, de fiecare dată când frumuseţea mă întâmpina, simţeam că e o plăcere trimisă de Dumnezeu, un dar cu care El mă înzestrase în mod special, ca să îl pot percepe măcar cu ochii, dacă nu cu mâinile. Splendoarea unei privelişti imense a mării sau a munţilor nu mă împiedica să observ şi să iubesc cea mai modestă floricică dintr-un şanţ.

Însușirea de a mă putea bucura de frumuseţe ca întreg şi în detaliu m-a însoţit toată viaţa. Linia, culoarea, forma, sunetele şi mirosurile care însoţesc fiecare imagine mi-au îmbogăţit extraordinar de mult viaţa.” – Povestea vieții mele

 

2. Povestea vietii mele, volumul 2

O bună parte a memoriilor din acest volum sunt dedicate momentului pregătirilor de nuntă, care a avut loc, după cum era firesc, în urma vizitei efectuate la Sigmaringen, unde i-a cunoscut familia lui Nando. Maria își reamintește cu plăcere de momentul în care I-a cunoscut pe Prințul Leopold, viitorul ei socru, pe care îl caracteriza ca un adevărat homme du monde.

Plină de emoție este și descrierea pe care o face României: o țară cu relief diversificat, cu oamenii cu ochi negri, îmbrăcați în costume populare. O vedea ca pe o țară romantică: un adevărat tărâm al fericirii promise.

„Rochia mea de mireasă era din mătase albă, grea, mată, cu mâneci bufante, desigur, și cu o fustă în formă de clopot care se continua cu o trenă. Nu-mi plăceau voalurile de dantelă, așa că, deși familia avea multe dantele vechi, am purtat un voal de tul, fixat cu o tiară de diamante, în care era o cununiță de flori de portocal.

Eram o fecioară subtire, fără rotunjimi, cu părul foarte blond încrețit pe frunte, în stilul Reginei Alexandra. Aveam trăsături imature, ochii albaştri. Nu eram foarte impunătoare. Păream ridicol de tânără, cum și eram. Mi se părea că mă prefac că sunt matură.

Nu pot să spun că eram foarte mulțumită de înfățișarea mea, aveam idei mai romantice despre cum ar trebui să arate o mireasă, dar mama nu era deloc de acord cu ele, așa că am fost gătită după gustul ei și mi-am purtat podoabele cam apăsătoare cât de bine am putut.” – Regina Maria

 

3. Povestea vietii mele, volumul 3

Volumul al treilea al jurnalului Reginei Maria prezintă întâmplările ce au loc după nuntă și viața nouă pe care o începe la București, alături de Prințul Ferdinand. Maria consemna în jurnal, ani mai târziu: „De peste ani, îmi vine să-i întind o mână de ajutor acelei umbre blonde a făpturii mele. Parcă mă gândesc la o soră mai mică a mea, retrasă, foarte timidă şi tare prostuţă, în care nu mă recunosc deloc acum. Slabă, cu părul blond şi prea încreţit, cu ochi albaştri, un copil sincer, stângaci, modest, care căuta în alţii stabilitatea pe care nu o găsea în sine. Naivă, impulsivă, nepregătită să dea piept cu necazuri şi greutăţi, probabil arătam exact cum eram, o prostuţă inocentă, cu mintea plină de iluzii şi visuri.”

Pe parcursul cărții, Maria portretizează societatea Bucureșteană, prietenii săi, diverse călătorii în străinătate, nașterea copiilor, dar atinge și subiecte sensibile, cum ar fi momentele în care a fost aproape să-l piardă pe regele Ferdinand din pricina febrei tifoide.

Adaptarea Mariei la viața din România nu a fost una simplă și lină, restricțiile severe impuse celor doi soți aducându-i Mariei o profundă tristețe și un sentiment puternic de singurătate. Însă, pe parcursul anilor, Missy le-a câștigat inimile și încrederea, iar viața ei a început să devină din ce în ce mai plăcută.

Una dintre pasiunile despre care Maria povestește cu însuflețire și mândrie pe parcursul acestui volum este călăritul, pe care iubea să-l practice în special în pădurile Sinaiei: „Pentru mine, călăritul însemna sănătate, vigoare, plăcere şi, mai presus de toate, însemna libertate în afara zidurilor palatului şi contact cu natura. În şa, eram eliberată de lanţuri şi restricţii. Mă simţeam una cu pământul pe care galopam, una cu copacii, cu cerul, cu câmpiile şi cu cei care trudeau pe ele. Călărind, am învăţat să iubesc glia românească, am simţit bătăile inimii acestei ţări.”

 

 

4. Povestea vietii mele, volumul 4

Ultimul volum din „Povestea vieții mele”, jurnalul Reginei Maria, se concentrează pe perioada dintre 1906 și până la trecerea în neființă a Regelui Carol, atunci când Maria și Ferdinand au devenit regi.

Despre acest episod memorabil, Maria consemna în jurnalul său:

„În dimineaţa aceea devenisem regină, regina unui popor care învăţase să mă înţeleagă încetul cu încetul, regină, într-un moment în care toată Europa ardea, iar flăcările ne ameninţau toate frontierele. Eram regină, în faţa mea se deschidea o pagină nouă, înfricoşătoare, solemnă, cu noi posibilităţi, apăsătoare, cu temeri necunoscute. 

Stăteam mai într-o parte, cu copiii în jurul meu, cu faţa acoperită de un voal de doliu. Bătăile inimii mele erau precum paşii destinului.

Abia auzeam vocea regelui, nu-i desluşeam cuvintele, dar am auzit cum îl aclamau, era regele lor de mâine. A izbucnit un ropot îndelung de aplauze.

Apoi, brusc, s-a auzit numele meu:

— Regina Maria…

— Regina Maria…

În felul în care îmi rosteau numele se ghicea o undă de speranţă.

— Regina Maria!

Dintr-o dată, am simţit că trebuia să-mi arăt chipul în faţa întregii adunări, că trebuia să mă întorc să-i privesc, fără niciun voal de doliu între mine şi ei.

Un vuiet mare s-a înălţat spre boltă, o voce prelungă, copleşitoare, care venea nestăvilit din multe inimi!

— Regina Maria!

Eram faţă în faţă, poporul meu şi cu mine.”

 

5. ”Țara pe care o iubesc” este un roman sfâșietor, dar totodată plin de frumusețe și emoție, scris în timpul răboiului de către Regină, în încercarea de a alina durerea și de a le da soldaților deznădăjduiți motive în plus să lupte.

Cartea a apărut progresiv, fiind initial tipărită capitol cu capitol, o dată la două săptămâni, în cel mai citit ziar, ce ajungea în toate tranșeele și în cătunele cele mai îndepărtate din România.

Ulterior, textele au apărut într-un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar prețios la care se întorcea ori de câte ori avea nevoie de speranță și putere.

Nicolae Iorga a fost cel care a încurajat-o pe Regină să scrie această carte și tot el a tradus textele din engleză pentru ca ele să ajungă la oameni. Așa a apărut „Țara pe care o iubesc”, o carte scrisă din pasiune și datoria față de țară, ce a atins inimile oamenilor și va continua să o facă mult timp de acum înainte, o carte în care o regină de neam străin a reușit să portretizeze într-un mod remarcabil frumusețile României, din vârfurile munților și pădurile dese până la malul mării Negre, de la palatul și mânăstirea Cotroceni, la ruinele așezărilor străvechi.

Regina începe cartea într-un mod cât se poate de dramatic, dar și emoționant, oferindu-le celor de pe front sprijin moral, încurajându-i să lupte.

„Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre; cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Pana mea şovăie – este prea mult de spus, durerea e prea mare –, spaima stăruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie să-şi facă glasul auzit, cineva trebuie să găsească curajul să sfarme această tăcere infernală ce ne striveşte, făcându-ne să ne simţim deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii. Odată cu sosirea primăverii, un dor uriaş, aproape de nestăpânit, îmi năpădeşte sufletul. Precum un prizonier ce cată printre gratiile ferestrei de la temniţă după un colţ de cer, aşa încerc şi eu să-mi amintesc locurile părăsite atât de neaşteptat şi de dramatic. Astfel, m-am gândit că, în aceste vremuri de încercări, măcar pana mea ar putea să-i călău zeas că iarăşi pe unii dintre noi către căminele de care ne e dor.”

Ulterior, Regina începe să descrie în stilul său impresionant, în fiecare capitol, câte un ținut, văzut prin propriii ochi. Ținuturile la care face referire sunt cele pe care România le-a pierdut, la momentele respective în timpul războiului.

„Am văzut odată plaja din Mangalia la apus. Eram cu fața spre mare, lumea parcă șoptea în liniștea înserării, dar marea mi se năpustea spre picioare, în veșnica, nestăpânita ei neliniște. În spatele meu, soarele se cufunda în zare, ultimele lui raze luminând valurile ce se spărgeau lovindu-se de ţărm cu o strălucire de miracol. Talazurile erau întunecate, dar fiecare era încununat cu o creastă de spumă auriu-portocalie, sub sărutul soarelui de asfinţit.”

Maria, Regina României:

”Nu există nimic din România pe care să nu-l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuți aici, m-am simțit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârșitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate și cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până și mărăcinii deșirați care-și împrăștie prin bolovănișuri frumusețea inutilă a ramurilor lor spinoase.

Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice încât îmi păreau la capătul lumii și acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi-au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopții care se așternea; aburul parfumat de rouă ce se înălța din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume…

Am iubit România întru totul, am iubit-o profund… am iubit-o mult!

6. Regina Maria, de Nicolae Iorga