Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan
MOTO: ’’Nu se poate concepe o evacuare Generală (a Daciei). Trebuie să fi rămas la sate un număr din vechii locuitori care trăiau în relaţii bune cu goţii şi nu aveau nici un interes să abandoneze provincia. De altfel, o evacuare generală ar fi fost probabil imposibilă fără un război deoarece goţii n-ar fi acceptat plecare populaţiei civile.’’ – Leon Homo ’’Istorii’’
MOTO: ’’Şi de altfel, de ce să plece? (…)’’ – Mircea Eliade ’’Meşterul Manole’’
’’Nu mai credem în romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei barbare – care, cu tenacitatea 
conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza – cu alergarea, pe alocuri, în Transvaalul – Daciei şi îmbulzirea atâtor căutători de aur şi nestatornici vânători de noroc uşor, care, nicăieri şi în nici o vreme, n-au obicei să se aşeze şi să înmtemeieze. Nu credem în minunile făcute abia în decurs de un veac şi jumătate cu asemenea oameni şi în asemenea situaţii (…)’’ (Nicolae Iorga).
Este ciudat faptul, că sute de cărţi de istorie conţin asemenea informaţii şi concluzii, legate de adevărurile neamului şi totuşi ne încăpăţânăm să nu credem. Şi mai ales suntem de condamnat, pentru că ne învăţăm copiii să trăiască în neadevăr şi minciună!
Dacii nu au fost înfrânţi de romani, după moartea lui Decebal, cei supuşi Imperiului au dus mai departe lupta lor de rezistenţă împotriva ocupantului. Şi să ne amintim că aceştia erau doar o septime din Marea Dacie. Inima Daciei pulsa în acele momente în nordul Transilvaniei la dacii liberi din Moldova, patria mândrilor costoboci şi carpi.
Imediat după terminarea ostilităţilor din 106, romanii se organizează pentru a asigura autoritatea asupra băştinaşilor. Mutarea a trei legiuni de armată, a numeroşi auxiliari şi a unor detaşamente de cavalerie, implică construirea de castre şi forturi de apărare, legate între ele de drumuri sigure şi rapid apărate de valuri de pământ (limesuri). Necesitatea resurselor materiale şi financiare necesare construcţiilor, îi obligă la intensificarea activităţilor legate de minerit, agricultură şi meşteşugărie. Construcţia unor noi aşezări apărate de garnizoare militare implică o forţă de muncă enormă. Mulţi cronicari afirmă că, după războiul din 106, mulţi daci au murit, în general bărbaţi, sau au fost vânduţi pe piaţele de sclavi. Şi atunci ne punem întrebarea care a fost forţa de muncă folosită în toate aceste activităţi? Femeile? Nu, nici într-un caz, ci toţi acei bărbaţi care au supravieţuit războiului şi care luaţi prizonieri au fost obligaţi, mulţi ani la rând, să ducă o muncă de sclavi pentru a asigura liniştea ocupantului.
Pentru ce, aceste pregătiri de apărare ale romanilor, pentru ce atâtea trupe plasate în spaţiul dacic, într-o ţară aşa zisă pacificată şi romanizată?
Pentru că situaţia lor nu era tocmai sigură, obligându-i să trăiască veşnic pe picior de război. De cine se temeau romanii într-o ţară pustiită? De spirite? Da, de spiritul viu al dacilor supuşi, care nu puteau să rabde ocupaţia romană. Şi mai ales de forţa dacică, de dincolo de hotarele provinciei care se pregătea să-şi izgonească duşmanul.
Nemulţumirile populaţiei locale încep să se facă cunoscute încă de pe vremea lui Traian, generând puncte de revoltă, greu înăbuşite de administraţia romană. Şi toate acestea duc la anul 117, când pe fondul unei răscoale puternice ale băştinaşilor, dacii liberi aliaţi cu sarmaţii şi cu roxolanii, atacă în forţă provincia. Dacia devine teatrul unui adevărat război de eliberare. Însuşi guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus este ucis în decursul unei lupte. Armata dacă, spontan creată, trece prin sabie toate castrele şi garnizoarele romane, ajungând până la Dunăre. Cu această ocazie, pentru a tăia calea romanilor dinspre sud, dacii dau foc suprastructurii de lemn a podului lui Apollodor.
Venit la faţa locului, împăratul Hadrian conduce el însuşi armata romană, reuşind la sfârşitul anului 118, după lupte crâncene, să respingă armata dacilor liberi şi a aliaţilor lor peste graniţă şi să pacifice populaţia răsculată. Forţat de amploarea evenimentelor, Hadrian ia măsuri de organizare a provinciei şi a armatei imperiale dizlocată în zonă, în scopul prevenirii unor noi tulburări locale şi respingerii atacurilor dacilor liberi.
În timpul împăratului Antonius Pius se produc din nou tuburări grave în Dacia. Răscoalele declanşate de băştinaşi în anul 139, cuprind o mare parte a provinciei. Stingerea focarelor de revoltă nu rezolvă prea mult situaţia, pentru că in 143 dacii liberi forţează graniţa provinciei. Trupele romane sunt obligate să intre în alertă, reuşind cu greu să facă faţă situaţiei. Ca măsură de prevedere, împăratul dă dispoziţie de a se întări castrele din nordul Dunării şi deplasează în zonă trei legiuni de elită.
Dar situaţia anilor 156–157 devine incendiară. Dacii liberi atacă din nou provincia încercând să elibereze vechiul Regat a lui Decebal. Romanii se opun şi cu mari pierderi umane şi materiale reuşesc să echilibreze situaţia şi apoi să o încline în favoarea lor.
Zece ani mai târziu, anul 167 devine un an de referinţă în luptele de eliberare a dacilor. Pe fondul unor noi conflicte interne între băştinaşi şi trupele de ocupaţie, costobocii atacă Dacia Romană, transformând din nou o răscoală într-un război total. Provincia este ruptă în două, creând haosul şi panică în rândul trupelor romane. Invazia dacilor ajunge până în Macedonia şi Grecia, inima dominaţiei romane. Şi în acelaşi timp, aliaţii lor declanşează deschiderea a altor două fronturi, iazigii atacă provinciile de pe cursul mijlociu al Dunării, iar bastarnii devastează coastele Pontului Euxin.
Pentru a face faţă situaţiei, împăratul Marc Aureliu dispune deplasarea în Dacia, a unor mari legiuni romane, retrase din alte zone mai puţin fierbinţi ale Imperiului. Abia în anul următor 168, se reuşeşte împingerea dacilor şi sarmaţilor în nord, dincolo de hotarele provinciei.
Dar nu pentru mult timp, pentru că imediat în toamna anului 169, războiul începe din nou. Dacia Romană este invadată de costobocii aliaţi cu sarmaţi şi bastarni. Preluând conducerea trupelor romane, M.Claudius Fronto, guvernatorul provinciei, este înfrânt într-o bătălie de proporţii, el însuşi căzând pe câmpul de luptă. Urmaşul lui A. Iulius Piso Berenicionus, mai norocos, reuşeşte, în cursul anului 170, să-i înfrângă pe daci.
Dar spaţiul geografic al întregii Dacii a luat foc! Atât dacii cât şi romanii sunt nevoiţi să facă faţă unor noi duşmani. Pentru un moment luptele între ei încetează, ca într-un armistiţiu tacit.
Dacii se confruntă cu un duşman necunoscut, crud şi războinic: goţii, populaţie germanică din sudul Scandinaviei, care în migraţia lor spre sudul Europei ating zonele locuite de daci. Confruntarea între cele două popoare este cumplită şi sângeroasă. Dacii liberi devin un tampon de siguranţă pentru romani în faţa năvălirii popoarelor migratoare, situaţie care se va repeta de atâtea ori în istoria poporului român.
Nici situaţia romanilor şi a dacilor din Provincie nu era roză, peste ei se abate asemeni unui uragan valul de triburi marcomanice. Primul război cu marcomanii al romanilor va dura 5 ani (170–175) iar al doilea 2 ani (178–180), cu un sfârşit echilibrat de ambele părţi.
Războiul dus de daci împotriva goţilor va fi de mai lungă durată, până în jurul anilor 213 când se reuşeşte încheierea unui armistiţiu între cele două părţi, astfel încât carpii îşi permit să organizeze o expediţie în Dacia. Împăratul roman Caracalla organizează o campanie de pedepsire a lor. În faţa trupelor imperiale superior înarmate, dacii se retrag.
În timpul domniei scurte a împăratului Marcus Opellius Severus Macrinus, în anii 217–218 dacii liberi ocupă o mare parte din Provincie. În urma negocierilor purtata de mesagerii lui Macrinus şi conducătorii dacilor liberi, aceştia din urmă se retrag pe teritoriile lor, eliberând şi o mare parte din semenii lor, luaţi ostateci de romani pe timpul lui Caracalla.
Liniştea dacilor liberi este tulburată din nou de valurile gotice. Dacii sunt nevoiţi să ducă un nou război, nemilos şi crud, pentru a face faţă războinicillor goţi. Conştienţi că puterea dacilor îi ţine în loc, scandinavii caută să realizeze un nou armistiţiu cu aceştia. Nu ştim motivele şi mai ales condiţiile în care s-a realizart acest tratat, dar cert este faptul că, în anul 236-237, carpii şi aliaţii lor tradiţionali sarmaţii atacă Dacia Romană. Înfrânţi în lupte, dacii revin în anul 238 de data aceasta aliaţi cu goţii. Sub această fantastică presiune, oficialităţile romane încearcă să negocieze o pace separată doar cu goţii. Dar replica dacilor este promptă afirmând că ei ’’sunt cu mult mai puternici decât goţii’’ (după Iosif Constantin Drăgan) şi duc mai departe lupta obligându-i şi pe goţi să o facă. Înfrânţi de trupele guvernatorului Moesiei, dacii sunt nevoiţi să se retragă în locurile de baştină.
Dar fantastica cavalcadă a poporului dac nu se opreşte aici, pentru că în anii 242, 245–247, campaniile lor ajung până în Moesia și Tracia. Lupta de eliberare a dacilor abia începe, făcându-se simţită din ce în ce mai puternic, mai ritmic şi cu periodicitate.
Anul 248 aduce împotriva romanilor o coaliţie foarte puternică alcătuită din carpi, goţi şi taifali, care trece prin foc şi sabie întreaga Dobroge, distrugând oraşul Histria şi punând pe fugă trupele romane. Conduşi de regele got Kniva, trec în Moesia obligând armata romană să se retragă pas cu pas spre sud. Prima mare confruntare între cele două forţe are loc în faţa cetăţii Nicopolis, rămasă nedecisă, în anul 250. Totuşi goţii şi dacii se retrag din fata armatei romane şi asediază oraşul Philippopolis (Plovdiv) cucerindu-l şi distrugându-l. Împotriva acestei alianţe, împăratul Decius, de origine traco-iliră, ridică o numeroasă armată romană alcătuită din trupe de elită. Astfel, în anul 251, pe terenul mlăştinos din faţa localităţii Abrittus din Moesia, are loc o uriaşă confruntare dintre cele două forţe. Balanţa luptei se înclină în favoarea goţilor şi a dacilor, însuşi împăratul Decius şi fiul sau sunt ucişi şi călcaţi de cai în picioare, trupurile lor nemaifiind găsite. Rămăşiţele armatei romane se retrag spre Grecia alegându-şi un nou împărat în persoana lui C.Vibius Treborianus Gallus.
Neînţelegerea dintre goţi şi daci, în urma acestei victorii, îi fac să piardă roadele izbândei lor. Goţii interesaţi de un câştig imediat acceptă subvenţiile oferite de noul împărat şi se retrag, obligându-i la fel şi pe daci. În acest fel dacii au pierdut momentul în care puteau să-şi asigure suveranitatea asupra întregii Dacii. Când reuşesc să-i convingă din nou pe goţi de reluarea luptelor este prea târziu, nemaiputând să coalizeze în jurul lor o grupare mai mare, astfel încât în anul 253 campania lor în Moesia este oprită şi înfrântă de guvernatorul acestei provincii.
Şi totuşi încăpăţânarea dacilor de a se autodetermina nu poate fi oprită. Anul 257 aduce în fruntea lor o personalitate fulminantă. Dar să dăm citire textului scris de I.C.Drăgan în cartea lui:
’’ (…) în Peninsula Haemusului se ridică împotriva puterii imperiale un om care se ilustrase prin calităţile sale militare în luptele pentru apărarea Imperiului. Acesta era un traco-dac, pe nume Regalianus (sau Regilianus). El însuşi afirma că destinde din familia marelui Decebal. (…) Că a fost sau nu a fost strănepotul lui Decebal, este greu de dovedit. Important este faptul că acest uzurpator era dac de origine şi că, în sec. al III-lea, nu fusese uitată amintirea regelui erou şi ea putea fi invocată ca un veritabil program de luptă, fie pentru a proclama libertatea daco-romanilor de pe malurile Dunării de Jos, fie pentru a sluji ambiţia unui dac ce aspira să ajungă la demnitatea supremă în imperiu. Guvernator al Moesiei Inferior (257–259), Regalianus s-a sprijinit în acţiunea lui pe trupele formate din daco-tracii din Moesia şi poate şi unele contingente penonice. Proclamat împărat de armatele şi populaţia din Moesia Inferior (…), nu a reuşit să-i reziste lui Gallienus (împăratul roman oficial) şi după ce a fost înfrânt de acesta, soldaţii l-au asasinat pentru a obţine iertarea de la împărat.’’
Lupta dacilor continuă. Aliaţi din nou cu goţii, lovesc din ce în ce mai tare în imperiu, care trece printr-o criză acută. Anii 263, 264, 265 şi 267 sunt anii de campanii succesive la sud de Dunăre ale aliaţilor care trec prin foc şi sabie trupele romane, dar fiecare cu alte interese: dacii pentru a obliga administraţia romană să se retragă, iar goţii pentru a prăda şi jefui.
Imperiul roman este lovit şi de valurile migratoare ale popoarelor de origine germanică: peucii, greutungii, tervingii, gepizii, harulii şi celţii. Situaţia balcanică devine tot mai problematică, împăraţii romani realizează că stau pe un butoi cu pulbere, şi încearcă să salveze ce se mai poate salva.
Primul care devine tranşant este Aurelian care, conştient de pericolul dac şi de complexitatea problemei balcanice, ia hotărârea retragerii armatei şi administraţiei de pe teritoriul Daciei și întărirea cu aceste forţe a Moesiei. Acest eveniment se petrece în anul 271 şi marchează anul încetării dominaţiei romane asupra Daciei.
Dacia este reocupată de către stăpânii ei legitimi dacii, administraţia ţării făcându-se după spiritul legilor vechi.
Anumiţi autori indică faptul că Dacia a devenit o ţară a goţilor, dar această afirmaţie se poate contesta prin două argumente:
1) dovezile arheologice indică prezenţa mai masivă a goţilor pe teritoriu abia după anul 300, ei trăind normal în zonele nordice ale Mării Negre.
2) În multe documente scrise de către istoricii vremii, goţii erau confundaţi cu dacii. Chiar Iordanes în a sa Istorie a goţilor, vorbind despre despre stămoşii geţilor îi gotizează.
Istoricul italian Carlo Troya afirmă că geţii au fost numiţi goţi cu mult înaintea venirii lor la Dunăre, amintind o serie de texte evidente în acest sens precum ’’Istoria împotriva Păgânilor’’ în care Osirius afirmă: ’’(…) geţii aceia care acum sunt numiţi goţi’’ sau afirmaţia lui Temistius care îl numeşte pe Athanaric, conducător al goţilor, suveran al geţillor ’’Dinasta dei Geţii’’.
Migratorii sunt popoare în faza de seminţie – cete mici şi mobile. Ele nu pot dizloca masa autohtonă şi nici nu au vreun interes de a o face, ci uneori o şi apără căutând să o exploateze încontinu.
În situaţia comunităţii dintre daci şi goţi, datorită superiorităţii numerice şi spirituale a primilor, goţii sunt o mare parte asimilaţi preluând din obiceiurile băştinaşilor. Această comunitate a fost necesară ambelor popoare pentru a putea face faţă în decursul istoriei altor năvălitori şi mai cruzi. De aici rezultă marea confuzie făcută de către istorici între geţi şi goţi, multe dintre faptele dacilor fiind puse pe seama goţilor. Aici este rebusul istoriei care trebuie rezolvat pentru a afla mersul istoriei noastre în acele momente.
Iată cum confirmă singură istoria, imposibilitatea romanizării poporului român (a poporului dac). Într-o perioadă atăt de scurtă, 165 de ani şi atât de incendiară ca cea din 106–271 ne fac să putem afirma cu siguranţă că nu a existat nici o posibilitate de a se schimba identitatea neamului nostru.
Portul românilor din zilele de azi este identic cu cel dacic, obiceiurile poporului român sunt transmise de către strămoşii daci, limba poporului român este generată de limba poporului dac. Romanii nu sunt decât un episod în istoria românilor, ei fiind fraţi de-ai noştri şi nu părinţii noştri. Romanii au adăugat limbii un pic de rafinament, ca o consangvinizare care a fortificat limba neamului. Nici convieţuirea cu goţii, nici cea cu slavii, nici stăpânirea maghiară de o mie de ani nu vor reuşi să schimbe caracterul latin al limbii.
Şi totuşi părăsirea Daciei de către romani nu înseamnă o pace totală cu dacii, pentru că în anul 273 carpii, nemulţumiţi de amestecul romanilor pe teritoriul dacic, ripostează puternic, impunând în anii 282-283 trasarea hotarului care delimita Imperiul Roman de Dacia Liberă. Şi în acest moment îşi face apariţia un personaj celebru, care va face ca o întreagă Europă să se închine în faţa spiritului dac.
Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:
- Carturesti
- Litera
- Librex
- Libris
- Cartepedia
- Okian.ro
- Librarie.net
- Compania de Librarii Bucuresti
- Anticexlibris