Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)

Comunismul a pierdut partida. Comunistii insa au castigat-o. E ca si cum intreaga poveste a comunismului n-ar fi avut alt rost decat acela de a inlocui o clasa dominanta prin alta.
Nici un experiment comunist – cel putin in peisajul european – nu a fost atat de si cu evolutii atat de neasteptate si de precum comunismul romanesc.
Se va vedea cum tara cu cei mai putini comunisti a devenit tara cu partidul comunist cel mai numeros (in termeni relativi); cum o societate abia atinsa de ideologia comunista s-a comunizat in profunzime, pana intr-atat incat s-a despartit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinational intr-o prima faza, comunismul a sfarsit prin a deveni ultranationalist; cum s-a inventat in Romania comunismul dinastic, fara echivalent in Europa si comparabil (fara a-si pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum Romania, dupa ce ani de zile parea a fi societatea care s-a opus cel mai putin regimului comunist, s-a ridicat impotriva lui Ceausescu printr-o revolutie sangeroasa (singura de acest gen in spatiul comunist) – impotriva lui Ceausescu, dar nu neaparat si impotriva alcatuirilor comuniste: intr-adevar, pentru ca paradoxul sa fie complet, cea mai violenta revolutie s-a prelungit prin cea mai lenta si mai incompleta desprindere de comunism!
Toate aceste paradoxuri au o explicatie. Sau si-o cauta. E ceea ce-si propune cartea de fata: dincolo de simpla descriere, o interpretare a fenomenului comunist romanesc.
(Lucian BOIA) Fragment:

”   Alta zona deficitara in comunism a fost, tot timpul, aceea a informatiei. Si aici se putea trece usor intr-o realitate paralela fata de cea a comunismului oficial. Romanii interesati se in-formau fara dificultate din surse externe, in principal gratie posturilor de radio, Europa Libera, mai intai, apoi Vocea Americii si altele asemenea. In anii ’50 fusesera bruiate, de-abia le puteai auzi. Acum erau „la liber”. Si, in principiu, nimeni nu risca sa fie sanctionat pentru acest gen de abatere.
    Ce sa mai spunem despre bancurile politice? Genul a proliferat in toate tarile comuniste, ca o necesara supapa ideologica. E greu de spus daca in Romania circulatia lor a fost mai intensa; functia lor sociala a fost probabil mai mare ca in alte parti, in masura in care nu exista un discurs alternativ cat de cat conturat; rolul unui asemenea discurs a fost preluat de bancuri, in maniera, de altfel tipic romaneasca, de a face haz de necaz. Se auzeau in toate mediile, chiar in cele apropiate Puterii, iar oamenii, cand se intalneau, isi comunicau mai intai ultimele anecdote. Autorul unui studiu bine informat privitor la circulatia bancurilor in tarile comuniste acorda premiul cel mare, intr-o selectie personala, unui banc romanesc din anii ’80 (deceniul frigului cumplit din apartamente): „intrebare: ce este mai rece decat apa rece? Raspuns: apa calda.” Bancurile ajung sa-l priveasca explicit pe Ceausescu („La Radio Erevan, un ascultator intreaba: Se moare de cancer la gat? Raspundem: da, se moare, dar nu are”), ca si pe Elena Ceausescu („Ce vraji a mai facut savanta?”, prin analogie cu simpatica vrajitoare Samantha, eroina unui apreciat serial de televiziune). „Rezistenta prin bancuri” a fos’t mai radicala si a cuprins o mai mare parte a populatiei decat „rezistenta prin cultura”. S-ar zice ca a fost, in vremea lui Ceausescu, principala forma de rezistenta a romanilor. Amuzant, desi-gur, dar cam derizoriu…
    Si chestiunea religioasa romanii au rezolvat-o usor. Daca regimul era ateu, sa-i fie de bine! Majoritatea oamenilor, inclusiv printre cei atasati regimului, nu intelegeau sa renunte la practica religioasa, destul de sumara, de altfel, pentru cei mai multi, limitata la episoadele esentiale: botezul, casatoria, inmormantarea… Pana si activistii de partid se conformau in aceasta privinta ritualului traditional, pastrand, pe cat posibil, discretia. Ceausescu insusi, ateu, incon-testabil, mai mult chiar, daramator de biserici, si-a inmormantat parintii cu alai bisericesc. „