ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI până in secolul al XV-lea – prima parte

A doua parte aici.

Primele menţiuni despre vlahii munteni, nord dunăreni le găsim în cronicile bizantine care menţionează în anul 726: o serie de năvăliri ale valahilor nord dunăreni aliaţi cu vlaho-râcnii în imperiul bizantin. Aceste conflicte se vor soluţiona abia în anul 780, când între cele două părţi se adopta un armistiţiu de pace. Este mai mult ca sigur că aceşti vlahi contestau influenta şi intruziunea bizantină la nord de Dunăre.
Într-o cronică turcă numită Oguzname se menţionează în jurul anului 839 despre existenţa unei ţări a vlahilor la nord de Dunăre.

În timpul confruntărilor armate din anii 968 şi 969, dintre Sviatoslav ( 964 – 972), cneaz al Kievului şi Împăratul bizantin Nikephoros II Phokas ( 963 – 969) , sunt pomenite în cronica rusă “Povestea vremurilor de demult” , 80 de cetăti-oraşe la Dunărea de Jos. Aceste conflicte se acutizează însă în anul 971, când noul Împărat bizantin, Ioan Tzimiskes ( 969 – 976) pune bazele formarii unei theme Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea graniţei Dunării de Jos şi a litoralului Pontic, până la Varna. Reşedinţa acestei provincii era la Durostolum (Silistra) şi cuprindea un teritoriu între Munţii Balcani, Dunăre şi Marea Neagră. Rolul acestei provincii militarizate era organizarea apărării bizantine faţă de campaniile lui Sviatoslav. Cronica “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” menţionează că in jurul anului 972 la Dunărea de Jos existau un număr de 10 cetăţi-oraşe cu 500 de aşezări omeneşti puternic populate. Conducătorii acestor cetăţi profitând de campaniile lui Sviatoslav, se răscoală împotriva imperiului bizantin. Urmare a înfrângerii cneazului rus, în bătălia de la Durostorum la 24 iulie 971, Ioan Tzimiskes anexează Bulgaria orientală şi Dobrogea. Răscoala valahilor este şi ea înfrântă, bizantinii consolidându-şi puterea asupra teritoriilor nord dunărene. Dar aceste conflicte ale populaţiilor nord dunărene vor continua în timp, astfel că în anul 1000, cronicile bizantine semnalează lupte între aceştia şi armatele conduse de către Împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul (976 – 1025) cel supranumit Bulgaroctonul, adică omorâtorul de bulgari.

Vasile al II va avea ca obiectiv, în timpul domniei sale distrugerea ţaratului bulgar. Începând din anul 986 va iniţia o campanie permanentă de subminare a influenţei bulgare în Balcani. Confruntarea finală dintre bizantini şi armatele ţarului bulgar Samuil (997 – 1014) se va da la Belaşita, în anul 1014. Bulgarii vor fi înfrânţi şi decimaţi, iar 14.000 de prizonieri vor fi orbiti. Înfrângerea bulgarilor va duce în anul 1018 la dezmembrarea ţaratului bulgar, de către bizantini, şi împărţirea lui în 3 theme: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia. Supremaţia bizantină se va întinde şi asupra cetăţilor aflate la nord de Dunăre, vlahii fiind obligaţi să se supună acestora.
Nu avem dovezi dacă populaţia valahă nord dunăreană ar fi participat la conflictul dintre ţaratul bulgar şi imperiul bizantin, dar o menţiune făcută în Analele din Bari ne pomeneşte despre o oaste bizantină comandată de catre protospatarul Oneste împotriva arabilor din sudul Italiei, în care erau şi contingente valahe. Mai mult ca sigur că în urma extinderii autorităţii bizantine asupra ţinuturilor nord dunărene, conducatorii acestora erau obligaţi să participe cu oaste alături de bizantini, în luptele duse de aceştia.

Informaţii ulterioare despre comunităţile valahe le avem în timpul invaziilor pecenege din anii 1036, când devastează Dobrogea şi distrug printre altele şi cetăţile Capidava şi Dervent, şi în anii 1046 şi 1047 când tot aceştia tranziteaza Muntenia şi invadeaza thema Paristion, regiunea administrativă bizantină din sudul Dunării.

O altă menţiune a existenţei românilor la nord de Dunare o face în jurul anului 1050, geograful persan Gardizi, în lucrarea sa “Podoaba istoriilor”.
In anul 1054, patriarhul Mihai I Kerularios (1043-1058) şi papa Leon al IX-lea (1049 – 1054) se excomunică reciproc, având astfel loc separarea bisericii de la Roma, de cea de la Bizant. În urma acestui act, numit Marea schismă, românii vor trece sub autoritatea stricta a patriarhatului de la Bizanţ.

Anii 1072 – 1074, aduc noi conflicte între conducătorii cetăţilor de la Dunărea de Jos şi Imperiul Bizantin. La această răscoală se raliaza bulgarii şi sârbii condusi de catre Gheorghe Voiteh. Comandantul armatei trimise de către Împăratul Mihai al VII-lea ( 1071 – 1078), Nestor trece de partea răsculaţilor. Miscarea va fi înfrantă însă de către Împaratul bizantin.

În afară de informaţii date de cronicile bizantine, în acele timpuri, şi alţi cronicari apuseni fac referire la existenţa unei comunităţi valahe în Muntenia şi Dobrogea. Astfel în cronica Împăratului german Friedric Barbarossa se menţionează, în jurul anului 1089 a existenţei unei ţări româneşti numită “Walahia”, condusă de un principe, situată între Dunăre şi Munţii Carpaţi. În anul 1140, an al cruciadei conduse de către împăratul german Conrad al III-lea (1138 – 1152 ), în cronica lui Thomas Tuscus se prezintă itinerarul cruciaţilor către Ierusalim. Plecaţi din Franţa şi Germania aceştia aveau să treacă prin Ungaria şi Blachia (Ţara Vlahilor).

Expansiunea maghiară la sud de Dunăre, în Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia şi infiltrarea în spaţiul Tării Româneşti va duce între anii 1161 – 1168 la declanşarea unui conflict cu bizantinii. În timpul războaielor duse de către Împăratul bizantin, Manuel I Comnenul ( 1143 – 1180 ) împotriva acestora, aflăm dintr-un document care se datorează lui Ioan Kinnamos, despre existenţa unui mare număr de valahi înrolaţi în armata bizantină. Kinnamos este primul cronicar care încearcă să facă o legatura între valahi şi romani, specificând că aceştia “sunt coloni de demult ai celor din Italia” : “… Iar împăratul fierbea din această pricină şi vroia să pornească din nou el însuşi asupra ţării hunilor, dar pornind mai curând să le dovedească forţa romeilor, iată ce plănuia. Pe Alexis, pe care-l logodise cu fiica sa, l-a trimis la Istru cu armate multe, comandate de el, care era protostator, pentru ca să-i facă pe huni să creadă că vor fi atacati iarăşi din locuri obişnuite; iar lui Leon, numit şi Vatatzes, care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia, îi poruncea să năvălească în ţara hunilor dinspre ţinuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni nu a năvălit asupra lor.”
Din păcate nu ştim dacă aceşti valahi erau din sudul sau nordul Dunării, sau de pe ambele maluri ale Dunării.

Dovezi despre existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, le avem din timpul insurecției inițiate de către frații Teodor (Petru) și Ioan Asan, împotriva bizantinilor, între anii 1185 – 1197. În anul 1188, Ioniță Asan, supranumit ulterior Caloianul, fratele mai mic al lui Teodor și Ioan, este dat în schimbul soției lui Ioan Asan, luată prizonieră de către bizantini. Ioniță reușeste să evadeze, și se refugiază la nord de Dunăre în Țara Românească.
Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine „domn peste niste vlahi din neamul lui”. Această informatie este prima, în mod indirect făcută, care confirmă existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, la acel an 1188. Deoarece bizantinii nu vor iniția nici o acțiune de căutare și capturare a lui Ioniță, ne confirmă faptul că aceste formațiuni statale erau bine organizate din punct de vedere administrativ, economic dar mai ales militar, bizantinii nedorind să riște o campanie cu consecințe dezastruoase pentru ei.
Nu există nici o mențiune în cronicile bizantine de organizare a unei campanii militare îndreptate împotriva valahilor de la nord de Dunare, în secolele IX – XIII !
Nu există nici o mențiune în documentele cancelariei Regatului maghiar, de organizare a unei campanii militare la sud de Carpați, cu scopul de a ocupa ținuturile Țării Românești, în secolele IX-XIII ! Singurele mențiuni sunt legate de ținuturile Severinului, Banat care va fi in permanență cauză de razboi între maghiari și valahii munteni.

Sa afirmat de foarte multe ori, de către istorici, că triburile maghiare și bulgare, popoare de pustă asiatică au căutat să se așeze în ținuturi de ses, asemănătoare modului lor de viață, maghiarii optând pentru Câmpia Pannonică, iar bulgarii pentru câmpiile de la sud de Dunăre. Este interesant de ce au făcut această alegere, când aveau la îndemână o solutie mult mai atractiva, Câmpia Română, aparată pe laturi de Dunăre și Munții Carpați ?
Cea ce ne îndreptățește să afirmăm cu deplină certitudine, că în Țara Românească existau încă din timpuri imemoriale, formațiuni statale mai mici sau mai mari, cnezate și voievodate, bine închegate, care nu au permis expansiunea regatului maghiar, încă de la descălecatul lor în Pannonia din anul 895, dar nici amestecul în treburile lor interne ale bizantinilor sau bulgarilor de la sud de Dunare.

Nicetas Choniates confirmă și faptul că neamul vlahilor sud dunăreni și al valahilor nord dunăreni era de fapt o singură nație vorbitoare de aceași limbă. Care era această limbă ? Împăratul grec al Niceei, Teodor al II-lea Lascaris (1254 – 1258), scrie în anul 1254 că limba utilizată de către vlahi era ausonica, adică, mai spre întelesul nostru, limba latină veche ! Afirmație pe care împăratul Niceei, nu o face în necunoștiință de cauză, mai ales că mama lui, Elena, era valahă, fiică a țarului Ioan Asan II (1218 – 1241). Este mai mult ca sigur că Teodor pe lânga limba greacă, cunoștea la perfecție și limba materna.

Tradiția populară și uni cercetatori fac afirmatia că Ioniță Caloianul ar fi înființat orașul Craiova, care îi poartă de altfel și numele, Craiova = Crai Ioviță. La rândul lor etnografii susțin că dansul popular „Călușul” și „ Caloianul” și-ar avea originile din acea perioadă.
O altă confirmare a legăturilor valahilor pe direcția sud-nord, o avem în momentul morții lui Ionița Caloianul, 1207, când nepoții acestuia, Ioan Asan II și Alexandru Asan, fii lui Ioan Asan, se refugiaza la nord de Dunăre căutând protectie la frații lor munteni.

Cornel Bîrsan – Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche.

Sursa: istorie-furata.blogspot.ro

---

Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:

1. Carturesti
2. Litera
3. Librex
4. Libris
5. Cartepedia
6. Okian.ro
7. Librarie.net
8. Compania de Librarii Bucuresti
9. Anticexlibris

---