Un articol de Cristian Moşneanu
“Un popor este o comunitate care nu are decȃt un singur suflet și o singură istorie”
Dragi cititori,
Anul acesta se ȋmplinesc 103 de ani de la ȋnfăptuirea Marii Uniri. Ȋn continuare, vă invit să parcurgem evenimentele petrecute la ȋnceputul secolului trecut, evenimente ce vor rămâne scrise cu litere de aur ȋn cartea de istorie a poporului român. Fireşte, lucrurile pe care le aduc nu sunt revelatoare şi cu singuranţă multe din ele nu sunt noi pentru dumneavoastră. Nu ȋncerc a pune ȋntr-o lumină nouă ceea ce s-a petrecut ci doar “să leg” informaţiile astfel ȋncât, printr-o lectură atentă, fiecare să râmână cu o imagine de ansamblu, bine conturată, asupra acestui mare eveniment.
Intrarea României ȋn război, ȋn august 1916, de partea Antantei, urmată imediat de pătrunderea Armatei Române peste trecătorile Carpaţilor, a provocat un mare entuziasm ȋn rândul populaţiei române din Transilvania ce așteptau eliberarea teritoriului românesc. Sosirea efectivă a acestui moment a fost ȋntârziată de mersul operaţiunilor militare, moment defavorabil României. Intrarea României ȋn război a fost folosită de guvernul maghiar, condus de contele Tisza, pentru intensificarea asupririi populaţiei române din Transilvania. Mii de români, ȋn special intelectuali sunt arestaţi, judecaţi, ȋnchişi ȋn lagăre sub acuzarea de “trădare” şi “agitaţie” contra statului roman. Apropierea deznodământului luptei seculare pentru unitatea naţională deplină depindea de unirea tuturor forţelor, sociale şi politice, ale poporului roman precum şi de sicronizarea activităţiilor interne cu cele din exterior. La data de 18 octombrie 1918, ȋn parlamentul de la Budapesta este adusă la cunoştinţă hotărârea poporului român, din Transilvania, de a-şi decide singur soarta. Pe fondul izbucnirii unei revoluţii ȋn Budapesta, consiliul Naţional Român, mutat ȋn Arad, intensifică organizarea consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale locale. Ȋn zilele de 13-15 noiembrie au avut loc la Arad dezbateri ȋntre reprezentanţi ai românilor şi o delegaţie ungară condusă de ministrul naţionalităţilor, Jasizi Oszkar. Partea ungară dorea menţinerea Transilvaniei sub autoritatea guvernului maghiar, tratativele au eşuat. La 15 noiembrie este convocată, pentru data de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională Română, formată din 1.228 deputaţi, dintre care 600 urmau să fie aleşi. Adunarea de la Alba Iulia a exprimat voinţa de nestrămutat a întregului popor român din Transilvania, reprezentând toate clasele, grupurile, profesiunile şi credinţele, unite întru îndeplinirea unei năzuinţe seculare. Zeci de mii de ţărani, simpli muncitori, şi intelectuali, mulţi veniţi pe jos, au început să se adune încă de la 29 noiembrie la Alba Iulia, din toate colţurile Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Ȋn total, alături de cei 1.228 deputaţi, la Alba Iulia s-au întrunit, concomitent, rezultând o mare adunare populară, de peste 100.000 oameni, al cărei caracter impunător a întărit hotărârea istorică a delegaţilor. Totodată, în satele şi oraşele transilvănene, poporul român îşi manifesta în numeroase adunări locale acelaşi entuziasm general. În cursul pregătirii documentelor Adunării Naţionale, reprezentanţii cei mai înaintaţi ai maselor populare, în frunte cu socialiştii, au susţinut necesitatea înscrierii unor principii democratice în hotărârea ce urma să se voteze: reforma agrară, ocrotirea muncii, votul universal, libertăţi politice, asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale.
Proiectul de rezoluţie a fost prezentat de Vasile Goldiş, care, în discursul rostit cu această ocazie, a evocat lupta înaintaşilor, hotărârile luate pe Câmpia Libertăţii în 1848 şi a arătat: „împăratul ne-a înşelat, patria (Austro-Ungaria) ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane”. Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 cuprinde nouă puncte – ea decretează Unirea Transilvaniei cu România, proclamând principiile democratice fundamentale ale unirii, pentru care au militat exponenţii de frunte ai poporului român: reforma agrară, libertăţi politice, religioase, respectarea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare, asigurarea muncii etc. În continuare, rezoluţia cere viitoarei conferinţe de pace să adopte hotărâri care să garanteze menţinerea păcii, egalitatea în drepturi dintre statele mari şi cele mici, să elimine războiul dintre acestea; salutând unirea Bucovinei cu România, eroismul soldaţilor români, eliberarea celorlalte naţiuni oprimate din fosta monarhie austro-ungară, precum şi victoria militară a Antantei, rezoluţia Adunării de la Alba Iulia instituie Marele Sfat Naţional ca organ cu atribuţii parlamentare: din sânul acestui sfat a fost apoi desemnat Consiliul Dirigent, cu sarcini limitate pentru perioada de autonomie şi integrare administrativă, păstrând strânse legături cu guvernul ţării de la Bucureşti. Unirea Transilvaniei cu România a fost apoi ratificată prin decret-lege şi prin hotărârile conferinţei de pace, care au consfinţit voinţa liber exprimată a poporului român, împlinirea aspiraţiei sale de veacuri. Populaţia maghiară şi germană din Transilvania s-a încadrat în statul român unitar, manifestându-şi adeziunea la hotărârile istorice de la Alba Iulia, continuând să împărtăşească cu poporul român năzuinţele comune ale forţelor progresiste, să contribuie la dezvoltarea materială şi spirituală a întregii vieţi sociale din România. Unirea Transilvaniei cu România constituie cel mai de seamă rezultat al evenimentelor revoluţionare din Transilvania din toamna anului 1918.
Lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania s-a bucurat de sprijinul moral puternic al fraţilor lor, al maselor de ţărani, muncitori şi intelectuali din vechea Românie. În înfăptuirea Unirii, un rol de frunte a revenit unor personalităţi, ca: Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Ion Mihuţ, I. Jumanca, I. Flueraş, Enea Grapini, Tiron Albani, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Traian Vuia, Emil Isac şi alţii.
Pe data de 3 noiembrie 1918, după ce Austro-Ungaria a fost ȋnfrântă, românii din Bucovina au cerut la unison unirea ţinutului unde ei erau majoriatari cu Regatul României. Ȋn Cernăuţi la data de 14/27 octombrie 1918 la inițiativa lui Sextil Puşcariu s-a constituit “Adunarea constituantă” prezidată de Dionisie Bejan. Adunarea avea rolul de a alege pe cei 50 reprezentanţi din toate judeţele şi păturile sociale. Oamenii aleşi au format Consiliul Naţional şi l-au avut la conducere pe fruntaşul Iancu Fondor. Evenimentele acestea sunt urmate de intrarea Diviziei a VIII-a română ȋn Bucovina, divizie condusă de generalul Iacob Zadik „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere”. La data de 2/15 noiembrie Consiliul Naţional Român convoacă Congresul General al Bucovinei iar acesta votează, ȋn unanimitate, unirea cu România. Acest lucru a fost posibil şi cu sprijinul majorităţii reprezentanţilor germani şi polonezi. „După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”
La sfârşitul unei lungi perioade de ocupație țaristă (1812-1918), venea în sfârșit și rândul Basarabiei de a se uni cu România. Această unire va căpăta un cadru legal la data de 27 martie 1918, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldoveneşti (fosta Basarabie ţaristă) cu România (n.r. Unirea a fost posibilă, inclusiv în urma susţinerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditeşti ale bandelor bolşevice din Basarabia în cadrul Revoluţiei din 1917). Condițiile ca această unire să fie posibilă erau următoarele:
- Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
- Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
- Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
- Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
- Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
- Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
- Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
- Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
- Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
- Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
- Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Din cei 135 de deputați prezenţi ai Sfatului Ţării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.
Într-o perioadă confuză, creată de Primul Război Mondial și mai ales de izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Basarabia, trecând mai întâi de la gubernie la autonomie și de la autonomie la independență, își va găsi adevăratul ei loc în sânul mamei sale, România. În Decretul regal promulgat de Regele Ferdinand I al României la data de 9 aprilie 1918 se menționa printre altele că, potrivit hotărârii Sfatului Țării, Basarabia „în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra și vechile granițe cu Austria… de azi înainte și pentru totdeuna se unește cu mama sa România”. Acest eveniment măreț înscris în istoria României, l-a făcut pe Regele Ferdinand să-l aprecieze ca pe ”un vis frumos” ce s-a îndeplinit.
După 1900, solidaritatea intelectualilor români din Basarabia se amplifică, după ce cu sprijinul material venit din partea lui Vasile Stroescu, a apărut la Chișinău gazeta românească numită Cuvânt moldovenesc. În jurul acestei reviste periodice. care pătrundea și în Transnistria și chiar în Siberia, Pantelimon Halippa, redactorul publicației, a reușit să adune un număr mare de intelectuali români, cu toții pătrunși de acel ideal de unitate națională a tuturor regiunilor locuite de români. După cum bine remarca M. Bruhis în 1991, numai istoricii sovietici s-au grăbit să spună că unele cazuri izolate de rezistență ale țăranilor basarabeni față de autoritățile române s-au datorat dorinței basarabenilor de a se întoarce la Rusia.
Pe plan extern, Ionel Brătianu a fost nevoit să pledeze la Conferința de la Paris din 1919 pentru „drepturile românilor asupra Basarabiei dar și pentru valabilitatea actului Sfatului Țării”. La acel moment, personajul care putea oferi ajutor cel mai mult delegației române era profesorul de la Sorbona Em. De Martonne, care era referentul Conferinței de Pace pentru problemele de natură geografică si etnografică. În urma unei călătorii de anchetă în Basarabia, acesta și-a format convingerea fermă despre caracterul românesc al provinciei, urmând a susține la Conferința de la Paris drepturile României asupra Basarabiei cu toată autoritatea și cu toată puterea convingerilor sale. Drept urmare, în nota Consiliului suprem emisă atunci, se menționa că „după ce s-au luat în considerație, aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnografic, precum și în argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată și de către reprezentanții Basarabiei…”.
Izgonirea bolşevicilor din fosta Basarabie ţaristă de către Arata Română, urmată de Proclamarea Unirii acestei provincii cu Patria Mamă România (27 martie 1918), de rând cu Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi cruntul război româno-ungar de la 1919, toate acţiuni ferme, justificate de către diplomaţia română în occident i-au făcut pe delegații Franței, Imperiului Britanic, Italiei și Japoniei să semneze la 28 octombrie 1920, Tratatul de la Paris, unde se recunoștea unirea Basarabiei cu România, iar la 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon, care recunoştea alipirea Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului la România. Sovieticii niciodată nu au semnat Tratatul de la Paris chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.
În loc de concluzie
Marea Unire din 1918 reprezită un act LEGITIM şi o mare izbândă a ȋntregului popor român. Ȋnfăptuită ȋn condiţii extreme de grele, unirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei cu patria mamă a constituit desăvârşirea idelaului suprem al poporului român. Deasemenea, evenimentul ȋn sine, este consecinţa unei necesităţi istorice şi rezultatul impulsurilor fiecărui român ce nutrea a se manifesta liber, “a visa”, a se dezvolta cultural, social şi economic ȋn limita unor graniţe unice.
________________________________________________________________________
Bibliografie:
■ Mihai Manea, Bogdan Teodorescu. „Istoria Românilor – De la 1821 până în 1989;
■ Ion Nistor – Unirea Bucovinei cu Romania, Editura Humanitas, București, 1991;
■ Miron Constantinescu, Constantin daicoviciu, Stefan Pascu, Istoria României-Compendium, Editura didactică şi Pedagică, Bucureşti 1970;
■ Internet,[ Istoria.md].
Sursa: vinicius.ro
Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:
- Carturesti
- Litera
- Librex
- Libris
- Cartepedia
- Okian.ro
- Librarie.net
- Compania de Librarii Bucuresti
- Anticexlibris