Misterele zidului dacic, o construcţie unică în Europa

Zidul dacic a fost considerat o minune inginerească a lumii antice. Parte a fortificaţiilor cetăţilor dacice, „murus dacicus“, cum era numit, părea inexpugnabil în faţa maşinilor de război antice. Nici armata romană nu a reuşit să-l doboare. Mare parte a cetăţilor dacice care s-au constituit în inelul de apărare al marii capitale a regatului geto-dac din munţii Orăştie, Sarmizegetusa Regia, au fost înconjurate de ziduri din piatră. Dacologii, dar şi mulţi specialişti în arheologie au identificat la structura de apărare a acestor cetăţi un anumit tip de fortificaţie, numit ”murus dacicus” sau în traducere liberă ”zidul dacic”. Considerat o structură inginerească militară unicat în Europa, zidurile ridicate de daci în special în Munţii Orăştiei s-au dovedit practic inexpugnabile, mult peste tehnica militară a acelor vremuri, o îmbunătăţire a zidurilor greceşti imposibil de spart sau de distrus cu maşinile de război ale vremii. Citeste mai mult

Templu dacic, descoperit de arheologi la cetatea din Valea Zânelor

O echipă coordonată de dr. Viorica Crișan, de la Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, va relua săptămâna aceasta săpăturile arheologice la cetatea dacică din Valea Zânelor-Covasna, obiectivul campaniei fiind scoaterea la lumină a unui templu descoperit în urmă cu aproape trei ani.

Dr. Viorica Crișan a declarat, pentru AGERPRES, că zidurile cetății au ieșit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni puternice care a smuls arborii și a culcat pădurea la pământ, iar săpăturile au început trei ani mai târziu. Citeste mai mult

Monumentul de la Adamclisi, un controversat vestigiu antic

Într-o zonă împădurită de coline, la nord de comuna constănţeană Adamclisi, se află unul dintre cele mai importante vestigii antice de pe teritoriul României. Cândva, istoricii îl considerau un monument triumfal roman ridicat în cinstea împăratului Traian, între anii 106-109, pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor din anul 102. Controversele istoricilor asupra acestui monument au fost multe de-a lungul timpului, iar o ultimă încercare îi aparţine cercetătorului român Vasile Rudan, care este de părere că originea monumentului nu este romană. Citeste mai mult

Tezaurul princiar de la Agighiol

În primăvara anului 1931, autorităţile din jud. Tulcea au fost sesizate că pe locul numit Movila lui Uţă (un tumul funerar, cum s-a stabilit ulterior) din localitatea Agighiol, „căutătorii de comori” întreprind săpături, fireşte neautorizate. De îndată s-au luat măsuri pentru sistarea acestei „îndeletniciri”, fiind anunţate, în acelaşi timp, cercurile ştiinţifice. În luna octombrie, acelaşi an, prof. I. Andrieşescu, asistat de prof. D. Berciu, care a şi publicat un studiu asupra tezaurului acum un deceniu şi jumătate, au început cercetările sistematice, care au dus la descoperirea unui mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră, descoperire foarte valoroasă pentru cunoaşterea unor aspecte culturale ale vieţii străvechilor locuitori ai patriei noastre, în primul rând a ritualului lor de înmormântare. În mormânt au fost găsite splendide piese de armură din argint aurit, vase de asemenea din argint şi podoabe de aur, veritabile capodopere artistice ale toreuticii geto-dacice, ca şi piese de ceramică grecească de import, ce au înlesnit datarea ansamblului în primul sfert al sec. IV î.e.n. Spre această datare conduce şi numărul relativ redus de obiecte din aur, căci în rândul societăţii greceşti şi traco-getice se înregistrează atunci o criză a aurului, fastuoasele armuri de aur specifice sec. V î.e.n. fiind înlocuite cu piese din argint şi argint-aurit, cu nimic mai prejos însă din punct de vedere artistic. Citeste mai mult

Podul dacic de la Lozna – judeţul Botoşani

„Podul din lemn din perioada dacică de la Lozna, comuna Dersca, jud. Botoşani.

In timpul exploatării zăcămintelor de turbă din cunoscuta turbărie aflată în sud-estul satului Lozna din comuna Dersca, jud. Botoşani, s-au descoperit numeroase vestigii arheologice dintre care una remarcabilă este podul din lemn din perioada dacică. Alături de construcţii a fost cercetat celebrul depozit cu unelte şi piese din fier dacice.
Podul a fost surprins pe o suprafaţă de 25 mp., avea aprox. 6 metri lăţime şi fusese fixat cu ajutorul unor ţăruşi.
O parte din podul de la Lozna a fost preluat şi se află expus într-o vitrină la Muzeul de Istorie Botoşani.
Informaţiile cu privire la această descoperire unică pe teritoriul României au fost publicate în revista Hierasus, nr. I/1978 (click pentru download de pe cimec.ro). Din păcate ilustraţia a avut de suferit din cauza condiţiilor grafice ale vremii.
La ora actuală la Muzeul de Istorie se află filmele originale pe care colectivul de cercetare condus de Paul Şadurschi a înregistrat descoperirea, acestea fiind scanate în format digital, fotografii pe care le ataşăm mai jos.
Menţionăm faptul că o mare parte dintre aceste imagini sunt inedite, ele nefiind selectate pentru publicare în cadrul raportului din 1978.” Citeste mai mult

Arhivele medievale ale României au fost digitalizate şi pot fi consultate pe internet

Specialiştii şi pasionaţii de istorie pot consulta gratuit arhivele medievale ale României pe site-ul arhivamedievala.ro.

Baza de date conține documentele emise până în anul 1600, indiferent de forma de păstrare, aflate în Arhivele Naționale și în alte arhive din România.

Pentru acest proiect au lucrat Universităţile Bucureşti şi Babeş Bolyai, Arhivele Naţionale ale României şi Arhivele Naţionale ale Norvegiei, ai cărei specialişti au o vastă experienţă în scanarea şi arhivarea digitală a documentelor vechi. Citeste mai mult

Coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti

Puţine piese de orfevrărie s-au bucurat, încă de la descoperire, de o popularitate aşa de mare cum s-a întâmplat cu coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti. Nu este album de artă veche românească în care să nu figureze la loc de cinste; aproape că n-a existat expoziţie de artă antică pe al cărei afiş să nu fie înfăţişat; imaginea sa a apărut deseori pe coperte de cărţi şi a fost răspândită în mii de exemplare pe ilustrate.

coiful-de-la-cotofenesti-1

Foto

O asemenea popularitate este cât se poate de îndreptăţită, celebrul coif constituind una din capodoperele toreuticii geto-dacice. El se remarcă printr-o aleasă execuţie artistică şi are o valoare inestimabilă.
Piesa a fost descoperită în anul 1928 în satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Cercetările întreprinse la faţa locului de I. Andrieşescu au furnizat puţine informaţii: coiful fusese îngropat singur pe teritoriul unei aşezări geto-dacice aparţinând celei de-a doua vârste a fierului (La Tène). Aşadar, o descoperire singulară. Dar ce descoperire! O piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă, în pofida miilor de ani care au trecut peste ea! Lipseşte doar partea superioară a calotei; altminteri nici un detaliu de decor nu este deteriorat.
Obrăzarele coifului – părţile cele mai bogat decorate (şi mai interesante ca semnificaţie) – înfăţişează două imagini identice: un personaj masculin (rege-preot?) îmbrăcat într-o platoşă din solzi metalici, peste care se află o hlamidă fixată pe umăr cu o fibulă (agrafă) şi având pe cap un coif (însă nu turtit ca acela pe care este înfăţişat personajul respectiv, ci conic – asemănător celui descoperit la Băiceni – Magazin istoric, nr. 7/1983) se pregăteşte să oficieze un sacrificiu ritual. Cu un genunchi pe spatele berbecului, al cărui bot îl strânge cu mâna, el are în dreapta un pumnal de tip „akinakes” – specific unei arii largi traco-geto-dacice şi scitice. Pumnalul este ţinut într-o poziţie nefirească pentru lovire, cu vârful în sus – poziţie la care nu se putea ajunge decât prin răsucirea braţului. Este probabil un gest ritual. Din punct de vedere compoziţional scena aminteşte de episoade ale ciclului lui Herakles.
Îmbrăcămintea personajului prezintă un interes deosebit, căci ne oferă informaţii sigure atât cu privire la identitatea sa, cât şi în privinţa apartenenţei coifului.
Mai întâi se cuvine subliniat că hlamida era veşmântul tipic purtat de cavaleria antică – cum ne stau mărturie mai multe aplice descoperite în sudul Dunării (la Letniţa, Lukovit ş.a.). Pe de altă parte, armura personajului (coif, platoşă şi pumnal, la care se adăuga şi o suliţă) erau specifice cavaleriei grele (cum o dovedeşte şi ornamentaţia de pe pieptenele scitic de aur descoperit la Soloha, în U.R.S.S.).
Or, trebuie arătat că în perioada în care a fost lucrat coiful (sfârşitul sec. V î.e.n.), grecii nu aveau cavalerie grea, ci numai uşoară, deci care nu purta armură. Armurile aparţineau trupelor de infanterie grea. Acestea nu purtau însă hlamidă. Lumea nord-elenică (macedonenii şi, în primul rând, traco-geto-dacii) – dispunând de cai mulţi şi de o calitate recunoscută încă din cea mai veche antichitate – Magazin istoric, nr. 3/1980 – avea o cavalerie grea, dar nu folosea, în schimb, trupele de infanterie echipate cu armuri.
Combinaţia hlamidă – armură grea ne arată, aşadar, că personajul reprezentat pe coif aparţinea în mod cert lumii nord-elenice, costume de acest fel fiind caracteristice cavaleriei grele a acesteia – cavalerie ce constituia principala armată a prinţilor traci şi geto-daci în desele războaie pe care le purtau.
Datorită împrejurărilor, până la noi nu a ajuns decât coiful luptătorului. Reprezentările înfăţişate pe el ne oferă însă destule elemente pentru a putea reconstitui înfăţişarea unor asemenea principi geto-daci: îi vedem parcă aievea, în armurile lor strălucitoare, cu hlamida fluturând pe umeri, călărind în fruntea cetei de războinici, sau în costum de ceremonial, sacru, oficiind jertfe rituale de genul celei descrise.
Dar decoraţiile şi ornamentele de pe coif furnizează şi alte elemente sugestive pentru sublinierea unităţii de cultură materială şi spirituală geto-dacice: pe apărătoarea de la ceafă a coifului sunt reprezentate, în partea de sus, două grupuri a câte două păsări fantastice, separate de o rozetă, iar în partea de jos – trei leontopegaşi (animale fantastice rezultând dintr-o combinaţie între leu şi un cal înaripat) foarte asemănător cu cei de pe una din aplicele de la Băiceni.
Un alt element se află pe frontalul coifului: este vorba de ochii mari – aşa-numiţii ochi apotropaici – a căror semnificaţie, în credinţa celor de atunci, este că aveau calităţi magice, ferindu-i de rele pe purtători. Asemenea „ochi” apar pe numeroase alte coifuri din această perioadă, descoperite la Agighiol , Peretu , exemplarul aflat la Detroit – fiind, aşadar, specifice lumii traco-dacice. Citeste mai mult

Cetăți dacice – Căpâlna

Cetatea de la Căpâlna este amintită la sfârșitul sec. al XIX-lea de către Téglás Gàbor, care a considerat-o de la început ca fiind dacică. O descriere mai amănunţită, semn că multe dintre zidurile cetăţii se aflau la suprafaţă, a fost făcută la începutul sec. XX de către Halavátsy Gyula. Acesta menţionează numeroase obiecte descoperite care au intrat într-o colecţie particulară din Sebeş.

Primele săpături arheologice au fost realizate în 1939, urmate de alte două campanii din anii 1942 şi 1954, sub conducerea lui M. Macrea şi I. Berciu. Au fost cercetate atunci unul din valurile de pământ care barează drumul de acces, turnul-locuinţă, parţial construcţiile de pe platou şi s-au efectuat sondaje pe terasele din afara fortificaţiei. Citeste mai mult

Cetăți dacice-Bănița

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Téglás Gábor aminteşte cetatea amplasată pe Dealul Bolii. Potrivit pasionatului arheolog transilvănean, cetatea a fost grav afectată de construirea căii ferate dintre Simeria şi Petroşani, în perioada 1868 -1869. Atunci au fost dislocate din ziduri numeroase blocuri de calcar şi au dispărut mai multe dintre terasele de la poalele dealului.

Cercetările arheologice sistematice s-au desfăşurat doar pentru o scurtă perioadă, în anii 1960-1961. În prezent, accesul extrem de dificil spre vestigii îngreunează reluarea cercetărilor. Citeste mai mult

error: Continutul este protejat!