Borangic Cătălin, Marcu Marius, Barbu Marius
“În imaginarul Antichităţii, arma asociată invariabil cu războinicii daci a fost teribila sabie încovoiată, falx dacica, aceea care, chiar şi după aproape o jumătate de secol, încă bântuia memoria soldaţilor romani de vreme ce retorul Cornelius Fronto1 face o paralelă când descrie starea de spirit a legiunilor lui Lucius Verus trimise să lupte din nou cu vestita cavalerie a arcaşilor parţi. Dincolo de această armă-simbol trebuie spus însă că panoplia războinicilor de la Dunăre era mult mai diversificată, cuprinzând toate tipurile de arme, utilizate de diferite categorii de luptători. Scutul însă, în diferitele lui forme, era necesar oricărui războinic, indiferent de rang sau statut, utilitatea lui fiind evidentă, cu excepţia unor grupe sau unităţi a căror specializare excludea purtarea lui (cavalerie uşoară, arcaşi, prăştieri etc.). Principala funcţie a scutului, aceea de a proteja luptătorul împotriva oricărui tip de armă sau acţiune inamică, îl făcea extrem de util, ceea ce a determinat o atenţie aparte acordată fabricării armei în sine. Deşi aparent facilă, tehnologia de fabricare a acestei arme este departe de a fi simplă, chiar şi atunci când vorbim de scuturi rudimentare, placajul, componentele metalice sau de altă natură, precum şi asamblarea piesei necesitând o sumă de cunoştinţe tehnice, anumite resurse materiale şi tehnologice. Era una din puţinele arme cu o funcţionalitate strict războinică, secundar putând avea şi o funcţie identitară, circumscrisă însă tot universului marţial. Acestor funcţii li se adăugau în unele cazuri şi o serie de atribute cu rol apotropaic, relevate de prezenţa armei în cadrul mobilierului funerar al unor războinici. Acest lucru nuanţează importanţa scutului în lumea celor vii, model al lumii celor morţi. Tacitus, vorbind despre scuturile barbarilor germanici, împestriţate cu vopselele ce li se par lor cele mai frumoase, afirma că lepădarea scutului este cea mai mare ruşine; celui însemnat cu pata aceasta nu-i este iertat nici să stea faţă la jertfe, nici să intre-n sfat, şi mulţi dintr-înşii, după ce au scăpat teferi din războaie, au pus capăt ruşinii lor cu ştreangul2. În structurile sociale barbare, dominate consistent de valori marţiale, scuturile prezentau certe calităţi identitare.
Toate aceste date fac interesantă şi necesară o incursiune în matricea istorică a scuturilor dacice, în încercarea de a determina apariţia, evoluţia şi rolul scuturilor în fenomenul militar nord-dunărean al secolelor II a.Chr. – sec. II p.Chr., precum şi în sfera tehnologică a producerii unui scut de calitate. Acestor direcţii de cercetare li se adaugă observaţiile privind folosirea scuturilor în luptă.” Citeste mai mult
