Romanian mythology

Citești în 5 minute!

În articolul anterior am arătat că Dragobetele este în mitologia română fiul Dochiei și că inițial a fost o sărbătoare a începutului de primăvară ce semnifica logodna simbolică a păsărilor cerului. Mai apoi a fost extins simbolic și asupra oamenilor:

Tinerii și tinerele îmbrăcați de sărbătoare se strângeau pe dealurile din preajma satului, în cete de vârstă și de sex. Fetele laolaltă culegeau flori de primăvară, ghiocei, iar băieții, individual, culegeau vreascuri pentru aprinderea unor focuri, în jurul cărora se așezau jos, tot pe cete și glumeau între ei. Glumele se refereau mai ales la simpatiile și antipatiile dintre băieți și fete. La prânz coborau în goană spre sat, fiecare băiat fugărindu-și partenera preferată.Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor. Când doi tineri fugeau după aceași față, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l prefera. Fata care era prinsă și sărutată se considera oarecum logodită cu partenerul ei de fugă, pe un an, pentru a putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Citeste mai mult

Citești în 5 minute! A doua parte aici.

În ziua de 24 februarie există o sărbătoare a dragostei autohtonă, cu rădăcini extrem de adânci în istoria veche a României, precum și a mitologiei românești. Zânul Dragobete, denumit în acest fel de către etnologul Romulus Vulcănescu, este în mitologia românească fiul Dochiei, (Dochiana, Dacia, Dakia, Rhea sau Mama mare, după Nicolae Densușianu).

Rhea sau Mama mare adorată de triburile pelasge din nordul Dunării de jos sub numele de Δαχια și Dacia, ne apare în legendele și în cântecele poporale române numită Dochia și Dochiana. În particular în legendele române ea este considerată ca o femeie bătrână, numită „Baba Dochia”, care ieșind pe la începutul primăverii prea de timpuriu cu oile la munte, a fost înghețată și apoi prefăcută în stană de piatră pe vârfurile ori pe coastele munților[…] Citeste mai mult