Dacă vrei să ne lași părerile tale despre articolele pe care le-ai citit în această ediție sau în ediții anterioare scrie-ne la contact@istorieveche.ro.
Îți mulțumim că citești articolele noastre și că ne susții să documentăm în continuare articole de istorie veche!
Cetatea Zaldapa și Vitalian
autor: Cristian Roșu
Cetatea Zaldapa – izvoarele identității noastre / una dintre cele mai mari cetăți din regiunea istorică Dobrogea
Cetatea Zaldapa, localizată între orașele Abrit și Dobrin din nord-estul Bulgariei, a fost una dintre cele mai mari așezări fortificate din regiunea istorică Dobrogea, regiune care cuprinde atât județele Tulcea și Constanța din România, cât și o bună porțiune din partea de nord-est a Bulgariei. Datorită așeării lângă orașul Abrit, arheologii au crezut de-a lungul timpului că această cetate reprezintă vechiul oraș antic Abritus, până când rămășițele acestuia au fost descoperite la aproximativ 100 km sud-vest, lângă orașul Razgrad, în anul 1953.
Primul explorator al cetății a fost arheologul de origine ceho-bulgară Karel Skorpil, unul dintre fondatorii arheologiei bulgare moderne. Cercetările acestuia asupra cetății Zaldapa au durat aproximativ 4 ani, din 1906 până în 1910. După anul 1910, cercetările arheologice din zona respectivă s-au rezumat la simple observații arheologice ale terenului.
În anul 2014 au fost realizate primele săpături în adevăratul sens al cuvântului. Acestea au fost conduse de arheologi de la muzeele naționale de istorie ale regiunilor Silistra, Dobrici și Varna. Din păcate, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, cetatea antică Zaldapa a fost luată cu asalt de vânători de comori, pierzându-se astfel obiecte cu o valoare arheologică extraordinară.
“Zaldapa (meaning “yellow water”) was originally an Ancient Thracian settlement founded in the 8th century BC. It is located on a large peninsula-shaped plateau with a length of 1.2 km and a width of 500 meters (totaling 0.6 square km). Archaeological observations indicate that Zaldapa was densely built-up and populated. The entire settlement covered an area of 35 hectares (app. 86 acres). Zaldapa’s fortress wall appears homogenous meaning it was probably constructed in a single campaign, without major reconstructions in subsequent periods. It has a lot of straight sections as well as a total of 32 fortress towers of various shape and size, as well as 3 main and 2 smaller gates. The type of the fortification indicates that it was built in the Late Antiquity, i.e. the Late Roman period, most probably in the second half of the 4th century AD” [1].
„Zaldapa (care înseamnă „apa galbenă”) a fost inițial o așezare tracică antică fondată în secolul 8 î.Hr. E localizată pe un platou în formă de peninsulă cu o lungime de 1.2 km și o lățime de 500 de metri (totalizand 0.6 km pătrați). Observațiile arheologice indică faptul că Zaldapa a avut o construire și locuire dense. Întreaga așezare acoperea o suprafață de 35 de hectare. Zidul fortăreței pare omogen, ceea ce înseamnă că a fost construit probabil într-o singură campanie, fără reconstrucții în perioade ulterioare. Are foarte multe secțiuni drepte precum și un total de 32 de turnuri de diferite mărimi și forme, precum și 3 intrări principale și 2 intrări un pic mai mici. Tipul de fortificație indică faptul că a fost contruitată în Antichitatea Târzie, adică în perioada Romană Târzie, cel mai probabil în jumătatea celui de-al 4-lea secol d.Hr.”

Cetatea a fost ridicată în secolul al VIII-lea î.Hr. Observațiile arheologice din ultimul deceniu indică faptul că Zaldapa a fost extrem de populată. Zidurile cetății au fost ridicate într-o singură campanie, dovedindu-se îndeajuns de rezistente astfel încât să nu necesite reconstrucții majore în perioadele imediat următoare. Acestea includ 32 de turnuri de apărare de diferite dimensiuni.
Zona înconjurată de ziduri este de aproximativ 30 de hectare, conținând 18 castele. Această vastă întindere a reprezentat pentru o lungă perioadă de timp unul dintre cele mai importante centre federale din provincia Scitia. Printre cele mai importante construcții din interiorul cetății întâlnim două bazilici, așezate una lângă alta. Aici s-au descoperit mai multe straturi arheologice, ajungându-se până la straturi tracice, care includ vase din lut datând încă din secolul VI î. Hr. [2].
De asemenea, cetatea Zaldapa dispunea de un rezervor de apă, situat în nord-estul acesteia, în afara zidurilor. Bazinul a fost descoperit în anul 1949 de către arheologul bulgar M. Mirchev. Săpăturile arheologice din jurul cetății au adus la iveală o adevărată ingeniozitate inginerească – un tunel cu înalțimea și lățimea de 3 metri care făcea legătura între interiorul cetății și bazin. Având în vedere faptul că rezervorul de apă se afla într-o zonă nefortificată, în exteriorul cetății, arheologii au ajuns la concluzia că cel mai probabil tunelul de legătură a fost acoperit cu pământ imediat după construirea acestuia.




Vitalian – tracul care a pornit răscoala împotriva împăratului bizantin
“Începutul secolului al VI-lea găsește o stare de nemulțumire și agitație în rândul populaţiei ortodoxe din imperiu, ajungându-se chiar la un şir întreg de revolte. Între cele mai importante mişcări contestatare se numără şi cea condusă de Vitalian, între anii 513-515. Acesta era originar din cetatatea Zaldapa, în sudul Dobrogei, unde îndeplinea şi funcţia de comes foederatorum, adică comandant al trupelor de foederati, alcătuite în majoritate din barbari” [3].
Vitalian s-a născut în Zaldapa. Originea acestuia este deseori disputată de către istorici, fiind numit got, scit sau trac de către aceștia. În opera sa, Cronologia, Ioan Malasas îl numește “Vitalian the Thracian” (Vitalian Tracul).
Prima mențiune istorică a lui Vitalian datează din anul 503, la câteva decenii după decăderea Imperiului Roman. În acest an, Vitalian l-a acompaniat pe tatăl său în Războiul Anastasian împotriva perșilor.
În anul 513, acesta ajunsese deja la rangul de comes foederatorum, conducând mari armate de barbari. Din acest rang, Vitalian s-a răsculat împotriva împăratului Anastasius I (491-518), având ca avantaj nemulțumirea poporului, a armatei și a Bisericii cu privire politicile împăratului.
“Annoyed, the king punished many of the Alexandrines for having usurped the authority of their magistrate. In this reign Vitalian the Thracian usurped power on a pretext, saying it was on account of the exiled bishops, and seized Thrace and Scythia and Mysia as far as Odessos and Anchialos, having a host of Huns and Bulgars with him. The King send Hypatius the stratelates of Thrace, who confronted it. He was betrayed and captured by Vitalian, and returned to the Romans after much money had been paid. Hypatius was succeeded, after his return to Constantinople, by Kyrillos the Illyrican, who was promoted stratelates in his place. Leaving straightaway, he confronted Vitalian. They fought and many fell on both sides. Kyrillos prevailed and entered Odessos city and remained there, Vitalian having departed from those parts. By distributing money, Vitalian bought off those who were guarding the gates of Odessos, having sent money and certain promises to the gate-guards via relatives of theirs. Through this treachery, Vitalian entered Odessos at night, captured Kyrillos the stratelates of Thrace, and killed him” [4].
Supărat, regele i-a pedepsit pe mulți dintre alexandrini pentru că au uzurpat puterea magistratului. În timpul domniei sale, Vitalian tracul a uzurpat puterea cu un anumit pretext, spunând că era din cauza episcopilor exilați, așa că a preluat conducerea în Tracia, Sciția și Mysia, până la Odessos (Varna, Bulgaria) și Anchialos (Pomorie, Bulgaria), aducând cu el huni și bulgari. Regele l-a trimis pe Hypatius, stratelates (general) al Traciei să îl confrunte. Acesta a fost trădat și capturat de Vitalian și s-a întors la romani după ce au fost plătiți mulți bani pentru elibararea sa. Hypatius a fost succedat, după ce s-a întors la Constantinopol, de Kyrillor ilirul, care a fost promovat în gradul de stratelates în locul său. Acesta a plecat imediat după numire să îl confrunte din nou pe Vitalian. S-au luptat și mulți au căzut de ambele părți. Kyrillos a câștigat și a intrat în orașul Odessos și a rămas acolo, iar Vitalian a plecat din împrejurimi. După ce i-a mituit pe cei ce păzeau porțile Odessosului, trimițându-le bani și promisiuni prin rudele acestora, Vitalian a intrat în Odessos noaptea, l-a capturat pe Kyrillos și l-a omorât.

După ce împăratul Anastasius refuză să trimită provizii în regiunea în care Vitalian era comes foederatorum, acesta din urmă câștigă încrederea trupelor staționate în Tracia, Moesia II și Scythia Minor, în defavoarea lui Hypatius, care era la momentul acela în funcția de magister militum per Thracias. Comandanții din subordinea lui Hypatius fie au fost înlăturați, fie s-au alăturat rebeliunii conduse de Vitalian. În același timp, Vitalian câștigă și încrederea populației locale, mărindu-și astfel potențialul de război.
În fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de soldați, Vitalian ajunge până la poarta Constantinopolului. Având în vedere faptul că Vitalian se baza în principal pe motivația oamenilor de a restaura Biserica Calcedoniană, împăratul Anastasius a ordonat amplasarea pe zidurile Constantinopolului a unor cruci de bronz pe care să fie inscripționată versiunea sa a întregii povești, sperând să încheie astfel propaganda lui Vitalian.
Ajuns în Constantinopol, Vitalian este deschis negocierilor. În fața ambasadorului Patricius, acesta își dezvăluie dorințele: restaurarea Bisericii Caledoniene și să încheie suferințele militarilor din provincia Tracia. În următoarea zi, oamenii lui Vitalian se prezintă în fața împăratului Anastasius, care-i tratează ca pe niște adevărați diplomați, oferindu-le daruri și negociind deschis. Întorși la Vitalian, aceștia îl conving pe conducătorul lor să accepte promisiunile împăratului de a îmbunătăți viața militarilor și de a trimite cererile ce țin de Biserică Papei de la Roma. Vitalian nu are altă soluție decât să se întoarcă cu armata sa în Moesia.
În anii ce urmează, Vitalian a dus mai multe bătălii împotriva Armatei Imperiale, reușind chiar să-l captureze pe inamicul său Hypatius. În cele din urmă, acesta a fost răscumpărat pentru bani și obiecte cu o valoare echivalentă a peste două tone de aur.
Una dintre cele mai usturătoare înfrângeri suferite de Vitalian a fost pe mare, în anul 515, în Cornul de Aur, un mic golf care împărțea Constantinopolul în două. Aici, navele acestuia au fost scufundate de Marinus, care a primit conducerea armatei de la Anastasius. Conform scrierilor lui Ioan Malasas, Marinus a folosit compuși chimici pe bază de sulf inventați de filozoful Proclus din Atena, compuși asemănători cu focul grecesc.
“Marinus, as the philosopher told him that the ships would catch fire and sink with all hands, ordered them to throw. They set forth toward Pera against Vitalian and his men. They encountered the ships of Vitalian, and they were nearest each other opposite St. Thekla in Sykai in the part of the stream called the Bytharis. The sea battle took place in the third hour of the day. Suddenly all the ships of the usurper Vitalian caught fire and sank in the depth of the stream, and the Goth and Hun and Scythian soldiers went with them. Vitalian and those in the other ships noticed what happened, how the fire suddenly burned their ships, and fled and returned to the Anaplous. Marinus the eparch crossed to Sykai and killed whoever of Vitalian’s people he found in the suburbs or the houses, pursuing them to St. Mamas. When evening fell, Marinus and his army remained there guarding the area. Vitalian fled by night from the Anaplous with his remaining force, traveling 60 miles in a single night. When morning came, no one of Vitalian’ party could be found at Pera, and the Savior Christ was victorious, and the King’s Fortune. King Anastasius made a processus to Sosthenes in the [church of] the Archangel Michael, giving thanks for many days. The philosopher Proclus the Athenian was allowed to leave, at his own request ”[5].
Marinus, așa cum i-a spus filosoful despre corăbii că se vor scufunda cu toată lumea la bord atunci când vor lua foc, le-a ordonat să tragă. S-au îndreptat spre Pera (cartierul Pera de astăzi din Istanbul – n. r.) împotriva lui Vitalian și a oamenilor săi. Au întâlnit corăbiile lui Vitalian undeva lângă Thekla în Sykai, în dreptul izvorului denumit Bytharis (undeva lângă fostul cartier Galata, actualmente Karakoy, din Istanbul n.r.). Bătălia pe mare a avut loc în a 3-a oră a zilei. Deodată, toate corăbiile uzurpatorului Vitalian și ceilalți din celelalte corăbii au observat ce s-a întâmplat, cum focul le-a cuprins corăbiile, reușind totuși să fugă și să se întoarcă la Anaplous. Eparhul Marinus a trecut prin Sykai și a omorât toți oamenii fideli lui Vitalian pe care i-a găsit în suburbii sau în case, urmărindu-i până la Sf. Mamas. La lăsarea serii, Marinus și armata sa a rămas să apere zona. Vitalian a fugit pe parcursul nopții din Anaplous cu forțele rămase, călătorind 60 de mile (100 de km n.r.) într-o singură noapte. În dimineața următoare nu se mai găsea nimeni din forțele lui Vitalian în Pera, Hristos salvatorul fiind victorios. Regele (Împăratul n.r.) Anastasius a făcut o rugăciune către Sosthenes în biserica Arhanghelului Mihail, mulțumind pentru multe zile. Filosoful Proclus Atenianul a fost lăsat să plece la cererea sa.
Obiectivele lui Vitalian s-au încheiat odată cu moartea lui Anastasius, în 518. Acesta este succedat de Justin I, care îl cheamă pe Vitalian la Constantinopol, numindu-l magister militum in praesenti și consul onorific. Jucând un rol extrem de important în restaurarea doctrinei calcedoniene, Vitalian primește functia de consul al anului în 520.
Câștigând din ce în ce mai multă popularitate, Vitalian atrage invidia împăratului și a nepotului său Justinian. Acesta este ucis, cel mai probabil, de Justinian, în luna iulia a aceluiași an, deoarece acesta era un potențial succesor la tronul tatălui său.
Vezi mai jos un documentar despre cetatea Zaldapa
Bibliografie
[1] https://web.archive.org/web/20211021010236/http://archaeologyinbulgaria.com/background-infonotes/fortresses-cities/zaldapa-fortress-abrit-dobrin-bulgaria/, accesat la 03.09.2022.
[2] https://youtu.be/oAT-B1cObOw, accesat la 03.09.20222.
[3] Ziarul ZIGZAG român-canadian, nr. 185, aprilie 2015.
[4] Ioan Malasas, Cronografia, XVI, pag 402, disponibil online
[5] Ioan Malasas, Cronografia, XVI, pag. 405
Cultura Vinča –Turdaș și cea mai veche așezare din Europa
autor: Emilia Nicolaescu
Plecând cu vaporul din Orșova, după Cazanele Mari și Mici, imediat pe malul sârbesc, se vede o construcție ciudată, cu o arhitectură modernă. Cei ce vor să o viziteze trebuie să acosteze la Veliko Gradište și de acolo să ajungă la Lepenski Vir, ca să vadă situl arheologic al celei mai vechi așezări din mezolitic, de acum circa 9.000 de ani.

Lepenski Vir – cea mai veche localitate din Europa
Așadar dacă v-ați întrebat vreodată care este cea mai veche localitate din Europa, datând tocmai din epoca de piatră, aceasta e Lepenski Vir din Serbia unde s-au găsit primele semne ale trecerii populației de la viața nomadă, la cea sedentară. Ea face parte din Cultura Vinča –Turdaș care cuprinde Serbia de azi și părți mai mici din Bulgaria, Kosovo, Bosnia, Macedonia, Ungaria și România.
Pe malul Dunării, s-a dezvoltat o adevărată cultură, în mezolitic, adică de aceeași vechime cu civilizațiile egiptene, indiene, chinezești sau sud-americane. Aici au fost descoperite așezări stabile din anul 7.000 îen, deci care au deja o vechime de 9.000 de ani și care cuprind altare, bordeie și cimitire.
Colibele descoperite la Lepenski Vir au toate baza unui arc de cerc de 60 de grade, ceea ce demonstrază că oamenii aveau cunoştinţe de geometrie. În interior, fiecare casă avea un loc special din piatră, în care ardea focul. Acesta era prelungit până în partea din spate a locuinţei şi decorat cu sculpturi, de aceea se crede că era mai mult decât o vatră, era poate chiar un altar. Deşi morţii erau înhumaţi în cimitirile din afara aşezării, au fost găsite schelete, într-o poziție ciudată, ritualică, în altarele din spatele bordeiului.
Toate casele au fost construite simetric și conform unui model geometric complex și erau așezate de a lungul unor străzi, cu o arhitectură care demonstra existența unor cunoștinte de geometrie și inginerie. Și aveau și o viață spirituală bogată, pe lângă cimitire și altare, aveau și sculpturi antropomorfe din piatră.
Idolii din piatră descoperiți aici sunt cele mai mari statui monumentale din toată Europa. Aspectul lor este al unor personaje umane stilizate, care par foarte moderne și ingenios concepute.
Pe lângă aceste figurine, aici s-au găsit unelte din piatră, os și coarne, ceramică și bijuterii din scoici și pietricele. O adevarată revoluție neolitică, pe când oamenii au început să cultive pământul și să se ocupe de creșterea animalelor, în așezările lor stabile.
În fiecare casă au fost descoperite dacă nu statui, măcar figurine și vase cu motive geometrice și asta demonstreză că aveau o cultură, un simț artistic și o preocupare pentru artă foarte dezvoltate. Specialiștii au declarat Lepenski Vir drept prima așezare stabilă din Europa, pentru că nu a fost descoperită alta mai veche și atât de bine organizată.
Lepenski Vir e unul dintre cel mai mari și mai importante situri arheologice din epoca de piatră, Este o descoperire importantă nu numai pentru Serbia, ci și pentru Europa și pentru întreaga umanitate. Și mai ales, este o mare surpriză, un loc la o aruncătură de baț, exact pe malul Dunării și asta confirmă faptul că în această zonă s-au dezvoltat în paralel mai multe culturi, cu caracteristici care le-au diferențiat dar și multe lucruri comune. Și cea mai importantă caracteristică este faptul că oamenii din acea perioadă au fost foarte creativi și au contribuit cu multe inovații în dezvoltarea fără precedent a societății lor, la descoperirea multor lucruri noi și utile pe care le-au inventat sau care au apărut în această perioadă.
Cultura Vinča –Turdaș
Așa cum civilizația Egiptului antic s-a născut în jurul Nilului, cum cea persană s-a născut în jurul Eufratului, cea indiană în jurul Gangelui, așa cum toate civilizațiile au luat naștere în jurul marilor ape și Dunărea a născut o cultură, în jurul anului 7.000 îen care se numește Cultura Vinča –Turdaș, iar Belgradul se află în epicentrul culturii. Numele Culturii vine de la Vinča, o suburbie a Belgradului, unde în 1908 au fost descoperite primele dovezi arheologice, primele șapte sate din neolitic.
E foarte clar că nu există doar un singur leagăn al civilizației, un punct zero de unde s-au răspândit în lume niște cunoștințe care au revoluționat societatea epocii de piatră. Civilizațiile lumii s-au dezvoltat independent în mai multe areale geografice cum au fost Mesopotamia, Egipt, China, America Centrala și Anzii sud-americani.
Cu aproximativ 7.000 de ani îen, oamenii trăiau aici adunați în comunități stabile și bine organizate. Trăiau în case din lemn sau bordeie din paie și pământ, înșirate de-a lungul unor alei. Erau pescari, agricultori, vânători, păstori sau tăietori în piatră. Casele lor, fără grădini, erau ordonate și aveau vase și farfurii de teracotă pe care le ornamentau, folosind culoarea ocru-roșu obținută din sulfat de mercur. Oamenii Culturii Vinča –Turdaș aveau și sobe de încălzit și gătit mâncarea, dar și gropi speciale în care adunau resturile menajere. O altă dovadă a gradului lor de civilizație era și atenția acordată înhumării morților în tumuli și pomenirea lor și a zeităților prin construirea de sanctuare spectaculoase și obiecte de cult.
Vinča a introdus cultura grâului, ovăzului, inului și mai ales a orzului în Europa temperată. Acest lucru a permis dezvoltarea agriculturii și confecționarea de haine din textile vegetale și din piele și lână.
Dar cel mai important este că erau chiar meșteșugari în metal, pentru că s-au găsit unelte din aramă si bronz. Începuse era metalurgiei. Cultura Vinča –Turdaș oferă cel mai vechi exemplu cunoscut de metalurgie a cuprului.
Aveau chiar și un stil vestimentar dedus de arheologi, după îmbrăcămintea statuetelor, cu femei cu tunică și fuste conice decorate cu modele geometrice. Se îmbrăcau cu țesături colorate și își vopseau casele în roșu. Și purtau și bijuterii din cochilii de melci, oase sau împletituri. Pentru că nu s-au găsit arme specialiștii au ajuns la concluzia că oamenii asimilați culturii Vinča –Turdaș, nu erau războinici. Muzeograful Andreea Bârzu, de la Muzeul Național de Istorie a României, ne confirmă faptul că de fapt toate populațiile din neolitic, erau pașnice, nu cunoșteau încă războiul. Încet, încet se pare că au migrat spre sud și au fost asimilați altor culturi.
Descoperirile din Serbia au avut loc în anul 1908 și se datorează unui arheolog sârb. Apoi echipe internaționale au cercetat împreună zona, însă Primul Război Mondial a întrerupt lucrările. Ele au fost reluate în zilele noastre și arheologii speră să facă încă mari descoperiri despre această Cultura și să aducă cât mai multe argumente în privința începuturilor civilizației europene. Oricum e deja clar că la Lepenski Vir a fost prima așezare stabilă din Europa și astfel, tehnologia agricolă introdusă pentru prima dată în regiune în timpul neoliticului, a dus la creșterea spectaculoasă a populației și astfel, la dezvoltarea celei mai mari așezări din Europa preistorică.
Prin ce se diferențiază și recunoaște Cultura Vinča –Turdaș? Prin figurinele zoomorfe și antropomorfe și prin simbolurile Vinča, ceea ce ar putea fi considerat un fel de proto-alfabet.
Statuetele care au ajuns la noi, dovedesc un simț artistic de excepție, figurile sunt stilizate într-un mod care ar rivalia cu cel modern minimalism, cu o simbolistică misterioasă, care încă lasă loc la descifrări și interpretări. Statuetele au trăsături umane, dar sunt mai degrabă zeități cu chipuri de păsări sau șerpi. Dar cele mai multe reprezintă femei si mame, sau figuri feminine de zeități. Muzeograful Andreea Bârzu consideră că nu putem vorbi despre artă, în adevăratul sens al cuvântului ci mai degrabă despre obiecte utile, folosite în diverse ritualuri. Statuetele din lut descoperite pe teritoriul României, reprezintă în principal figuri feminine. Una dintre ele, care se află la Muzeul Național de Istorie a României înfațișează chiar o mamă care parcă își alăptează copilul pe care îl ține în brațe. Alte statuete reprezintă femei cu simboluri ale feminității și maternității foarte evidente. Nu avem destule dovezi că ar putea fi vorba de o societate matriarhală, totuși statuetele de femei descoperite în locuințele lor, indică faptul că femeia era cea care domina căminul.




În timpul perioadei Vinča creșterea susținută a populației a dus la creșterea fără precedent a dimensiunii și densității așezărilor. Localitățile din Vinča au fost considerate mai mari decât altele din oricare cultură europeană contemporană, în unele cazuri depășind orașele din Marea Egee și din perioada veche a Bronzului de Est, un mileniu mai târziu. Unul dintre cele mai mari situri a fost Vinča-Belo Brdo, care s-a întins pe 29 de hectare și care avea până la 2.500 de persoane.
Vinča –Turdaș este cea mai veche cultură europeană. Specialiștii nu o numesc civilizație pentru că nu a fost demonstrat faptul că ar fi avut și un alfabet sau că semnele descoperite ar reprezenta un cod de comunicare.
Dacă problema alfabetului și a scrierii nu sunt încă elucidate, e clar totuși că oamenii aparținând culturii Vinča –Turdaș erau și niște artiști. Și am demonstrat asta referindu-ne la statutele de la Lepenski Vir, care au aceeași vechime. Totuși un mister vor rămâne semnele incizate pe vasele de teracotă, pe care nu toți specialiștii le recunosc a fi o scriere, un alfabet sau un sistem de semne prin care ei comunicau. Dacă cea mai veche scriere recunoscută este cea sumeriană care datează din anii 4.000 îen, atunci, daca în final s-ar recunoaște aceste semne ca fiind semnele unui alfabet, ar însemna că acesta ar fi mai vechi decât scrierea sumeriană cu câteva mii de ani, ceea ce ar da peste cap toate cercetările și concluziile specialiștilor de până acum. Cu toate acestea, istoricii au identificat oficial 40 de semne care se regăsesc pe mai multe obiecte aparținând Culturii Vinča –Turdaș, în timp ce sumerienii aveau 15.000 de litere.
Cultura Vinča –Turdaș s-a extins în aria Balcanilor, caracteristicile ei fiind recunoscute și în țara noastră în unele părți din Oltenia, dar mai mult în Banat și Transilvania, în zonele Tărtăria și Turdaș. În Transilvania se cunosc mai bine descoperirile de la Nandru Vale, lângă Hunedoara, cele de la Turdaş, pe Mureş, precum şi cele de la Lumea Nouă de lângă Alba Iulia şi Tăuălaş din Deva.
Plăcuțele de la Tărtăria, exponente ale Culturii Vinča –Turdaș
Din Cultura Vinča –Turdaș fac parte și plăcuțele de la Tărtaria, care au născut controverse și chiar dispute între specialiști. Ele au fost descoperite la Tărtăria în anul 1961 de către profesorul și arheologul Nicolae Vlassa în ultima zi de săpături într-un sit arheologic, mai exact într-o groapă rituală, după cum ne-a descris evenimentul, profesorul Gheorghe Lazarovici de la Cluj Napoca. Din neglijență, necunoaștere, rea intenție sau dintr-un motiv care nu e elucidat nici până în ziua de azi, cele trei plăcuțe din lut, au fost spălate cu peria de către omul de serviciu de la Muzeu, ca să le dea jos culoarea albă de pe ele. Vopseaua nu s-a spălat și atunci au fost băgate în clor, ca să se dizolve depunerile calcaroase de pe ele. Pentru că nici așa rezultatul nu a fost mulțumitor, tăblițele de lut au fost băgate într-un cuptor, o etuvă din laborator și evident că piesele au crăpat și au fost compromise pentru totdeauna. Apoi au fost date cu un lac și iar băgate în cuptor. Toată această maltratare a dus la compromiterea definitivă a unei datări exacte și la tot felul de speculații.

Profesorul și arheologul Lazarovici a inventariat în cadrul Arhivelor Muzeului de Istorie de la Cluj, peste 860 de obiecte care au mai mult de 2-3 semne pe ele, ceea ce le încadrează la capitolul “scriere” iar în total, susține că se cunosc 6.000 de semne, adică un adevarat proto-alfabet aparținând bazinului dunărean. Dar acest lucru este contestat de o bună parte dintre istorici și arheologi, cel puțin până în prezent. Pe una dintre cele trei plăcuțe este figura unui bărbat cu toiag, lângă care sunt un brad și niște animale, care pot fi capre sau oi. Pe altă plăcuță se află însemnul unui tron, cupe, capul de bour și tot felul de semne considerate sacre.
Profesorul Lazarovici, după ce și-a dedicat întreaga viață studierii acestor plăcuțe, susține că nu numai tăblițele dar și semnele, simbolurile sunt o scriere cu caracter sacru, care face trecerea de la simbol la semn sacru, pentru că peste 60 la sută dintre obiecte sunt obiecte sacre, idoli, altare, capace de vas de cult sau peceți.
Plăcuțele de la Tărtăria au fost descoperite împreună cu un schelet de femeie, care probabil că purta la gât aceste plăcuțe. Institutul de Antropologie de la Iași a ajuns la concluzia că era vorba de o femeie în jur de 55 de ani, care era bolnavă de osteomielită sau poate chiar sifilis, iar soldul stâng era tasat, ceea ce însemna că era șchioapă și de asemenea cu trei vertebre lipsă, era și o femeie cocoșată. În vechime exista credința că oamenii care aveau un beteșug, erau protejați de divinitate și în schimbul defectului pe care îl aveau, ei primeau alte calități prin care reușeau să se facă utili societății. Când a fost înmormântată era deja descarnată pentru că trupul se punea pe o targă la soare, așa cum se facea în cazul persoanelor cu calități speciale. Uneori, cadavrele erau puse în copaci la uscat iar dedesubtul lor, erau așezati într-un ritual, tinerii care erau inițiați în practicile defunctului.
Toate oasele din zona pieptului erau albe pentru că atunci când descarnarea a început prin explozia naturală a stomacului oasele din zonă s-au albit. Oasele de la mâini și picioare erau roșiatice, așa cum se întâmpla în cazul mumificărilor. Plăcuțele puse pe un snur, se acopereau una pe alta, în ideea că nu toate informațiile trebuiau să fie vizibile și cunoscute.
Plăcuțele din lut de la Tărtăria au fost inițial albe pentru că s-a folosit ca liant varul nestins, așa cum s-a întâmplat pâna târziu în antichitate. Aceasta a fost revelația pe care au avut-o în final istoricii, dar mult prea târziu pentru viața plăcuțelor. Mergând mai departe, profesorul Lazarovici consideră că mesajul de pe plăcuțele de la Tărtăria oferea informații prețioase despre perioadele de fertilitate ale femeilor.
Dacă am vorbit despre cea mai veche localitate din Europa, aflată la Lepenki Vir, avem și noi la Turdaș, în Hunedoara, un sit care se întinde pe 100 de hectare și care are fortificații, case ordonate în adevărate cartiere și opere de artă, vase și statuete, ceea ce ar putea reprezenta cea mai mare localitate din epoca de piatră din România. Interesantă este și arhitectura de la Turdaș, pentru că aveau niște case imense cu o înălțime dată de niște stâlpi de 6-8 metri, cu pod suspendat, construite astfel probabil din cauza deselor inundații care afectau zona. Inundațiile afectau însă pivnițele și vetrele care se găseau la nivelul solului și care erau sistematic refăcute.
Dacă deschidem internetul și căutăm care sunt cele mai vechi civilizații din lume, vom găsi că ele s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, India, China și Anzii sud americani. Informațiile nu sunt greșite doar că sunt incomplete. Pentru că Europa a avut și ea un leagăn al civilizației care este de aceeași vechime cu cele menționate mai sus și s-a aflat în zona Dunării de Jos, mai exact în Serbia, Romania, Bulgaria si Macedonia. Aceasta a fost numită Cultura Vinča –Turdaș și ea ar trebui mai mult studiată și luată în serios de către istorici și arheologi și poate în lumina unor noi decoperiri ar putea să poarte numele bine meritat de civilizație.
Habitatul la Dunărea de Jos în secolele VI-VIII
autor: Ioana R.
În zona câmpiei, între Carpații Meridionali, Balcani și Marea Neagră se constată o serie de elemente comune atât din punct de vedere arheologic, toponimic și hidronimic, chiar și numismatic. Așadar, studierea habitatului și a modului de viață în zona Dunării de Jos ne va ajuta să urmărim continuitatea sau discontinuitatea romanică din zona amintită anterior. Este bine de menționat faptul că această continuitate nu se reflectă strict în studierea habitatului și a modului de viață, ci în studierea a tuturor elementelor comune începând chiar cu studierea istoriei politice și militare a spațiului de la Dunărea de Jos și continuând cu studierea civilizației materiale.
Pentru a studia acest topic de o complexitate deosebită consider că este necesar să avem în vedere în primul rând definiția habitatului. Habitatul este definit ca fiind un ,,ansamblu de condiții oferite vieții de un biotop; loc care oferă condiții corespunzătoare de viață pentru o anumită specie de planta sau de animal. Teritoriu locuit de un individ, de o specie ori de un grup de indivizi sau specii, în cadrul căruia populația respectivă găsește o complexitate uniformă de condiții de viață, adaptându-se acestora”. [1]
Având în vedere această definiție, putem să deducem cu ușurință faptul că locul unde urma să fie ”casa” trebuia să îndeplinească o sere de criterii pentru a fi ales. De exemplu, pe lista priorităților în alegerea locului de viețuit se afla accesul facil la apă, accesul facil la hrană, accesul la minereuri, lemn și alte bogății a pământului.
Pe lângă habitatul și modul de viață, în acest articol vom urmări și dinamica relației dintre continuitate și discontinuitate la Dunărea de Jos în intervalul cronologic dat, în perioada dintre destrămarea civilizației urbane romano-bizantine și perioada formării culturii Dridu. Intervalul secolelor VII-VIII reprezintă intervalul cuprins între destrămarea civilizației urbane romano-bizantine și formarea culturii Dridu sau cultura balcano-dunăreană. Trebuie adăugat că limitele intervalului cronologic sunt aproximative. Iar în ceea ce privește reperul pentru sfârșitul acestei perioade este ascensiunea Bulgariei de la finalul secolului al VIII-lea, un reper din sfera politico-militară.
În ceea ce privește izvoarele în care se găsesc informații pentru perioada secolelor VII-VIII, enumerăm următoarele: cronica lui Theophanes Confessor, cronica lui Nikephor, cronica lui Leo Grammaticus, dar și culegerile ale Sfântului Dumitru editate de P. Lemerle și Geografia anonimă din Ravenna, desigur, acestor lucrări se mai adaugă și altele. În ceea ce privește epigrafia, există inscripția de la Lazu și o inscripție de la Odessos și unele inscripții protobulgare. În ceea ce privește vestigiile arheologice, acestea ocupă un loc important în studierea habitatului și a modului de viață. De asemenea, piesele numismatice descoperită oferă informații despre situația economică și legăturile prin care se făcea comerț.

Descriere foto: Cruce de marmură descoperită în anul 1960, în satul Lazu, jud. Constanţa, la un ţăran, care o scosese din pămînt, unde au fost găsite (de el) şi schelete umane. Crucea e ruptă în două bucăţi, braţul de sus, detaşat de rest, poartă ca decor o crenguţă, cu frunze stilizate, caracteristice perioadei tîrzii romano-bizantine. Pe braţul de jos al crucii, rupt în partea inferioară, se păstrează un strugure stilizat, ce creşte dintr-o frunză rombică; sub el se văd resturi din alt strugure. Sursa: dervent.ro
†O †s(sa) ec sunct ΓGeo(r)
γgi. Conservu(s) ser
vo tuo Georgio fi-
lio Murini †
Traducere: „Oasele sînt ale lui Gheorghe. Cel de o credinţă cu el (a pus această cruce în amintirea) robului tău (Doamne) Gheorghe, fiul lui Murinus”. [2]
În secolul al VII-lea a existat o civilizație de tip urban. Provinciile de la Dunărea de Jos erau dezvoltate și aparțineau ,,lumii dezvoltate în jurul orașelor din spațiul mediteranean chiar dacă ele se aflau la periferia acestei lumi”. [3] Situația aceasta a existat într-o strânsă legătură cu condițiile care au făcut-o posibilă și anume: autoritatea statală solidă, legături comerciale bogate, situație demografică stabilă și poate unul dintre cele mai importante criterii, lipsa atacurilor.
Nivelul urban este caracterizat prin existența vieții economice și a circulației monetare, funcționarea edificiilor laice și bisericești și menținerea habitatului prin construcțiile în care se locuia, nu prin cele de tip rural, bordeie. De multe ori viața continua la nivel urban și după încetarea funcției militare a așezării. Iar ca exemplu avem cetatea Halmyris (comuna Murghiol, județul Tulcea). Însă, s-a constatat și ruralizarea așezărilor odată cu încetarea funcției militare.
Tot la Murghiol, cercetările arheologice au adus la suprafață un vas deosebit, lucrat cu mâna, ,,are o formă înrudită cu cea a amforidoanelor lucrate la roată, de bună calitate, (…)Vasul are analogii și în cadrul ceramicii așa-numite ”de tip Hinog”, specifică pentru sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, (…)Acest vas face parte din aceeași categorie a ceramicii romano-bizantince lucrate cu mâna, care nu se încadrează în ceramica slavă și care a apărut prin imitarea formelor vaselor de bună calitate”. [4]

Pentru secolul VI, Alexandru Madgearu este de părere că se înregistrează trei faze distincte în evoluția așezărilor. În primul rând acesta enumeră așezare cu funcție militară, în al doilea rând o așezare urbană fără funcție militară, iar în final o așezare ruralizată. Vasile Pârvan a făcut o enumerare similară și anume: ,,o perioadă ,,curat militărească”; altă caracterizată de ,,bogăția elementelor de viață casnică”; ultima, în care se observă ,,totala barbarie a construcțiilor”. [5]
Viața urbanizată se datorează comerțului. Orașele de pe litoral și de pe malul Dunării reprezentau un important punct de legătură în acest sens. De asemenea, acestea erau sigure, deoarece multe drumuri terestre deveneau impracticabile din cauza invaziilor. Totodată, observăm că viața urbană s-a menținut mai mul timp la așezările de pe litoral.

În ceea ce privește fenomenul ruralizării observăm că el este întâlnit în mai multe perioade și în arii geografice diferite. Ruralizarea prezintă o mutație cu preponderență treptată a civilizației în diverse teritorii ale Imperiului Roman. Însă, această mutație care uneori poate să fie și bruscă (invazii) se produce în general din cauza declinului economiei și al autorităților statale. Următoarele trăsături sunt specifice ruralizării: ,,decădere economică și reducerea drastică a circulației monetare; abandonarea edificiilor publice și/sau transformarea lor în spații de locuire, depozitare, uneori chiar înmormântare; dispariția sau neglijarea tramei stradale: apariția unor locuințe de tip rural (inclusiv bordeie); refugierea unor locuitori din zona rurală în aria fostului oraș; mutarea intramuros a atelierelor meșteșugărești care anterior erau amplasate în afara cetății; adaptarea sistemului defensiv la noua situație (de exemplu, prin blocarea unor porți); degradarea generală a nivelului de civilizație și ștergerea deosebirilor dintre fostele orașe și sate”. [6] Prin aceste componente putem să observăm trecerea de la viața orășenească la viața în oraș. În unele cazuri ruralizarea a constat în rarefierea spațiului de locuit prin urmare habitatul primește aspectul unui sat
Cultura Ipotești-Cândești-Ciurel a primit numele după cele trei așezări care au folosit la identificarea ei. Această cultură s-a răspândit pe teritoriul Munteniei în secolul V și are ca și caracteristică ceramica lucrată pe roata rapidă de tradiție romană provincială dar și ceramica lucrată manual. Cele mai multe așezări s-au descoperit în zona Subcarpaților de Curbură, în preajma Bucureștiului și a Câmpiei Burdea. În continuare amintim principalele elemente ale culturii materiale: ,,așezările din apropierea pâraielor de apă sunt cele mai uzuale ansambluri ale culturii Ipotești-Cândești. Acestea sunt folosite doar pentru câțiva ani, locuitorii alegând să-și schimbe locul la fiecare 5-10 ani”. [7] Desigur că există și unele excepții de la regula întâlnite în Câmpia superioară sau între dealuri. [8] Uneori așezările se află la distanțe mici față de celelalte, iar în unele cazuri s-au descoperit o a doua fază de locuire pe același loc, exemplu: ,,Dulceanca 1, Ciurel, Băleni, Budureasca 4 și 5, Gropșani, Vadu Codri”. [9]
Casele acestei culturi sunt parțial îngropate, în general de jumătate de metru și au cuptorul săpat în pământ. Ceramica este alcătuită aproape în exclusivitate din pastă cu nisip și cu cioburi pisate. ,,Cuptoarele sunt dispuse în colțul cel mai expus vântului de iarnă, orientat spre nord-est”. [10]
Chiar dacă în această epocă există cel mai mare cimitir la Sărata Monterou, ritualul funerar al acestei culturi este puțin cunoscut deoarece s-au descoperit puține morminte care să fie atribuite acestei culturi. ,,În aria așezării Dulceanca IV (din secolul al VI-lea) au apărut două morminte de incinerație de copii, aflate lângă o locuință”. [11]
Încălzirea se făcea cu ajutorul cuptoarelor care puteau să fie de piatră sau de lut. Așezările care nu aveau în componența lor o instalație de încălzire sunt considerate de către arheologi anexe gospodărești. Inventarele arheologice alcătuite în urma săpăturilor cuprind în principal piese de ceramică. Ceramica lucrată la roată rapidă era făcută în ateliere specializate, prin urmare putem să deducem un posibil comerț cu aceasta.
Această cultură cunoștea și meșteșugurile mineritului de fier ,,existând chiar așezări specializate precum cea de la Șirna, iar în mai multe așezări s-au depistat ateliere de prelucrare a podoabelor de metal prețios ori de bronz”. [12]
Sfârșitul existenței așezărilor de tip Ciurel se poate afla în legătură cu invaziile slave de la începutul domniei lui Heraklos. Migrația protobulgarilor nu a produs mari schimbări deoarece aceștia nu erau așa de numeroși precum sclavii care au invadat în mai multe rânduri.
Alexandru Madgearu este de părere că ,,încetarea culturii Ciurel poate fi datată, cel mia probabil în deceniile 2-4 ale secolului al VII-lea. Chiar dacă unele așezări ale culturii Ciurel coninuă în același loc și după acest moment, cultura lor este cu totul alta”. [13] Prin urmare civilizația este rudimentară, nu cunoaște olăritul la roată rapidă.
Spre finalul culturii Ciurel, dar și după dispariția acestuia în zona Olteniei dar și a Munteniei se observă folosirea unei noi practici și anume incinerația. Însă, aceste necropole nu aparțin culturii Ciurel. În ceea ce privește necropola de la Sărata Monteoru, menționăm că aceasta se încadrează între secolele VI-VII. ,,U.Fiedler consideră că necropola a apărut la începutul secolului al VI-lea, ea dovedind astfel instalarea slavilor în Muntenia încă de atunci”. [14] Această necropolă a luat naștere după ce slavii au pătruns în Muntenia. Din prima jumătate a secolului al VII-lea datează două morminte de incinerație de la Balta Verde din județul Mehedinți. Forma acestora era cea de tumuli în dunele de nisip de pe terasa Dunării. Inventarul mormintelor ne dau informații despre cei care au trecut în neființă, astfel aceștia sunt războinici deoarece s-au găsit ,,o cataramă de tip Syracusa, fragmente ceramice lucrate cu mâna, cu roata înceată și cu roata rapidă, precum și arme (un mâner de suliță, vârfuri de săgeți”). [15]
O civilizație mai avansată decât cea a culturii Ciurel este reprezentată de cultura Dridu. Ceramica reprezentativă pentru această cultură era de o calitate net superioară și era alcătuită dintr-o pasta cenușie fină. Specific culturii Dridu este asocierea categoriilor de ceramică ,,lucrată la roată înceată, din pasta mai grosieră, arsă oxidant și decorate cu incizii și cea din pasta cenușie fină, arsă inoxidant și decorată prin lustruire”. [16] Aria de răspândire a acestei culturi cuprinde Dobrogea, Muntenia, o parte din Moldova, nordul Bulgariei, o parte din Oltenia și câteva zone din Transilvania, cu precădere în apropierea Albei Iulia.
Studierea necropolelor și a ritualurilor funerare este importantă pentru a înțelege informații legate de comunitatea care locuia în aceste teritoriu. Podoabele cu care erau îngropați oamenii relevă uneori starea materială și/sau ocupația acestora. De asemenea, îngroparea și incinerarea reprezintă un mod prin care aceștia hotarau să păstreze trupurile neînsuflețite ca loc de aducere aminte.
Piesele de metal precum accesoriile pentru îmbracăminte, piese de harnașament, podoabe și alte obiecte aduc informații prețioase în legătură atât cu relațiile comerciale cât și cu evoluția culturii materiale.

Cataramele de tip Sucidava sunt specifice pentru ultima parte a secolului al VI-lea însă prezența lor este continuă și pentru secolele VII-VIII. Aceste catarame erau accesorii vestimentare, și chiar și piese de echipament militar. Fibulele erau tot accesorii purtate atât de femei cât și de bărbați.

Descriere fotografie:
„Fibulă „digitată”, cu mască umană pe picior şi placa piciorului trapezoidală, din seria Coşoveni-Veţel. Placa superioară semi-discoidală este mărginită de 7 butoni. Placa piciorului este trapezoidală, alungită, capătul rotunjit pe care a fost stilizată o mască umană greu vizibilă”.
Sursa: clasate.cimec.ro

Descriere fotografie:
Fibula digitată a fost descoperită la sfârșitul anilor ‘60 pe teritoriul satului Lăceni, la circa 500 m nord de uzina de apă ce deservește orașul Alexandria, de către personalul acesteia.
Fibula, păstrată într-o bună stare, a fost lucrată în totalitate din bronz, fiind turnată într-un tipar monovalv. Are o lungime de 5,4 cm și o lățime maximă de 3,2 cm.
Sursa: Muzeul Județean Teleorman
Iată așadar câteva artefacte din secolele VI-VIII care ne ajută să avem un context mai cuprinzător despre populațiile ce trăiau pe teritoriul românesc actual în acea perioadă timpurie și „întunecată” a istoriei. Arheologia este cea care spune într-un final povestea sau adaugă file noi poveștii deja cunoscute.
Bibliografie
- habitat – dexonline.ro
- Em. Popescu, Descoperirile arheologice de la Lazu, 1965, p. 251–261
- Alexandru Madgearu, Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Editura Universității din București, Bucurerști , 1997, p.104.
- Ibidem, p.32.
- Ibidem, p.105.
- Ibidem p.108.
- Eugen S. Teodor, An update for ,,Ipotești-Cândești” culture, p.405, academia.edu
- Ibidem, p.405.
- Ibidem, p.406.
- Ibidem, p.406.
- Alexandru Madgearu, Op.cit. p.116.
- Ibidem, p.116.
- Ibidem p.119.
- Ibidem, p.121.
- Ibidem, p.122.
- Ibidem, p.124.
Aşezările preistorice în spațiul românesc:
tipuri de locuințe – prima parte
autor: Diane Dobrean
În Preistorie are loc o etapă foarte importantă în istoria umanităţii care constă în trecerea de la un stil de viaţă nomad, bazat pe vânătoare şi culegerea hranei, la stilul de viaţă sedentar, implicit la agricultură, la tehnici de producere şi prelucrare a alimentelor.
Astfel, se formează vetre permanente care modifică mediul natural în care se trăia până atunci, prin apariţia şi folosirea unor tehnici de cultivare şi prelucrare a hranei dar și a unor obiecte care ajută şi simplifică viaţa de zi cu zi. Aceste mari schimbări evolutive se constituie într-o adevărată bază a creşterii populaţiei şi implicit a apariţiei şi dezvoltării construcţiei de aşezări. Este desigur perioada în care apar primele manifestări evidente de arhitectură. Acestea sunt reprezentate de construcţiile de locuinţe şi de monumentele din piatră.
În ceea ce priveşte termenul de arhitectură în Preistorie, acesta are un înţeles mult mai larg şi nu se restrânge doar la clădiri ci cuprinde şi spaţiile necesare vieţii şi activităţilor umane. Modul de viaţă al unei comunităţi este determinat de anumite necesităţi şi de strânsa relaţie om-mediu şi se raportează la geo-spaţiul, care determină astfel un anume mod de viaţă şi prin urmare o anumită arhitectură a aşezărilor în preistorie.
Modul de construire a locuinţelor în civilizațiile preistorice constituie una dintre problemele prioritare ale cercetării arheologice, nu numai pentru înţelegerea traiului cotidian al acestor comunități, ci şi pentru cunoaşterea nivelului tehnic atins la un moment dat.
În ceea ce priveşte arhitectura aşezărilor în Preistorie trebuie ţinut cont de perioada îndelungată de timp pusă în discuţie şi de evoluţia umanităţii în această perioadă. Totodată se impune în acest context mediul înconjurător în care sunt descoperite aşezările şi specificul culturii căreia îi aparţin. Cu toate aceste considerente importante şi luând în seamă alte nenumărate dovezi şi aspecte arheologie, pot fi reconstituite anume tipologii ale aşezărilor şi tipurilor de locuinţe ale perioadelor preistorice şi ale culturilor existente în diferite locaţii.
Pe teritoriul României, cele mai vechi construcţii făcute de mâna omului, care ţin cu adevărat de o arhitectură a aşezărilor pentru locuit şi alte activităţi, sunt adăposturile de la Ripiceni, din perioada paleoliticului.
Adăposturile erau realizate pe o structură de pietre şi fildeş şi erau acoperite cu piei de animale, respectiv de mamut şi cerb păros, şi cuprindeau spaţii pentru foc, pentru prepararea hranei dar şi prelucrarea pieilor şi uneltelor. Dimensiunile construcţiei sunt de 9,7×2,6/1,3 metri, pereţii find compuşi din peste 30 de fildeşi, unii de peste 2 metri. Unele adăposturi au forma unui arc de cerc, însă cele mai complexe aveau dimensiuni de 8×5 metri şi erau pe două nivele, nivelul superior fiind mai mic, cu o dimensiune de 5,75×3,75 metri.


”La Muzeul Judeţean din Botoşani poate fi văzută una dintre cele mai vechi locuinţe de pe teritoriul României care a fost prelevată in situ în anii 70 de către cercetătorul Alexandru Păunescu. A fost luată de la Ripiceni, punctul numit Izvor. Această locuinţă reprezintă practic unul dintre cele mai timpurii adăposturi construite de oameni respectiv Omul de Neanderthal undeva între 70.000-30.000 de ani în urmă”, precizează doctorul în istorie Adela Kovacs, muzeograf la Muzeul de Istorie Judeţean Botoşani.
Sursa: botosaneanul.ro
Odată cu trecerea spre cultura neoliticului dovezile privind arhitectura aşezărilor atestă schimbarea stilului de viaţă. Sunt amplasate în cele mai variate locuri dar aproape întotdeauna ele se găsesc pe cursul unor ape, în general pe terase joase sau mijlocii. Cu timpul vor urca şi spre înălţimi mai mari. Zonele alese depind de factori multipli cum ar fi: ocupaţia principală – agricultura sau creşterea animalelor, posibilităţile zonei – ferite de intemperii şi care, eventual, permit observarea zonei, oferind totodată resurse necesare vieţii cotidiene: nisip, sare, etc.
Aşezările se întind pe suprafeţe variabile, desigur la început de mai mici dimensiuni, iar pe măsura trecerii timpului şi implicit a dezvoltării unor comunităţi, ajung să se dezvolte şi aşezările, ocupând suprafeţe din ce în ce mai mari. Aşezările pe suprafeţe de mici dimensiuni au desigur un număr mic de locuinţe care se găsesc amplasate la o oarecare distanţă unele de altele.
Primele aşezări de suprafaţă par a fi colibele. Se constituie ca aşezări relative efemere, greu de identificat din punct de vedere arheologic datorită urmelor infime care s-au conservat.
Coliba era o locuinţă simplă, fără pereţi, cu acoperişul în două ape, cel mai probabil cu caracter sezonier, însă nu este exclusă nici posibilitatea ca ele să fi fost folosite perioade lungi de timp sau să fi avut o uzitare mult mai amplă în Preistorie. Cele mai multe dintre ele nu aveau instalaţii de încălzire, însă în unele dintre ele au fost descoperite vetre în interior. Aveau diferite forme rectangulare sau trapezoidale şi erau construite în general din nuiele şi lut, cu acoperişul sprijinit pe pari.
De regulă locuirea începe cu bordeie, locuinţe cu gropi în trepte şi podeaua din lut sau lut bătut.
Ulterior folosirii colibei, dar din punct de vedere arheologic nu este exclusă posibilitatea ca multă vreme ele să fi fost folosite în paralel, apar construcţiile adâncite, bordeie sau semibordeie, dispuse în semicerc. Frecvent, în mijlocul unei aşezări a fost găsită o groapă rotundă, un loc gol, unde probabil era amplasat un stâlp central din piatră sau lemn cel mai adesea, un arbore ceresc, arbore al lumii, centrul, un axis mundi.
Bordeiul are de obicei peste 60 cm adâncime. Au fost găsite de diferite dimensiuni și tipuri, de la rotund, oval, dreptunghiular, sau diferite patrulatere până la forme neregulate. Mărimile bordeielor descoperite de-a lungul etapelor diferitelor culturi sunt foarte variabile, la fel ca forma lor, de la cele mai mici până la bordeie cu dimensiuni mari, cu diametre de până la 2,5 şi chiar 3,5 metri. În unele bordeie cercetate nu au fost găsite urme sau gropi ale unor posibile structuri de lemn, stâlpi care să susţină acoperişul sau să dea ideea unei anume amenajări interioare. Deseori se observă o margine care se adânceşte treptat şi constituie, după părerea specialiştilor, intrarea în bordei. Adeseori a fost constatată chiar existenţa unor trepte săpate în lutul galben.
În unele cazuri au fost semnalate resturi ale unor pereţi realizaţi dintr-o împletitură de nuiele lipită cu lut amestecat cu pleavă. Treptat, în timp, bordeiul se ridică la suprafaţă, locuinţele devin semi-adâncite şi încep să aibă o suprastructură din lemn. Se regăsesc gropile unor stâlpi care susţineau acoperişul şi gropile în care erau introduse şarpantele. Acoperişul se sprijinea pe o parte de marginea exterioară a gropii şi pe stâlpii interiori, a căror prezenţă a fost sesizată în unele cazuri.
Semibordeiul avea sub 50 cm adâncime, frecvent cu urme de pereţi, în general ridicaţi din pari şi nuiele şi acoperiţi în unele locuri cu lut. Multe dintre semibordeie au plan oval, dar s-au găsit și sub diferite alte forme: triunghiulare, paralelipipedice sau chiar în formă de inimă.

Cu timpul bordeiele devin tot mai puţin folosite, o pondere tot mai mare având locuinţele de suprafaţă.
Locuinţa cu pereţi, cu una sau două încăperi, cu elemente de construcţie şi vatră în interior, sunt şi ele greu de identificat, neştiindu-se dacă erau mai multe încăperi ale aceleiaşi locuinţe sau locuinţe diferite. Frecvent sunt numite în literatura de specialitate platforme. Locuinţele cu mai multe încăperi sunt rare şi cel mai probabil o a doua încăpere servea unei îndeletniciri specifice. Există multe urme ale unei împărţiri interioare ale spaţiului și urme ale structurii pereţilor şi acoperişului ca fiind formate din mari trunchiuri de copaci, de 10-20 cm sau alte împletituri din stuf, paie, nuiele, etc., în funcție de zona de amplasare a așezărilor.
În funcție de zona geografică în care erau plasate, cele mai multe aflându-se totuși în apropierea unor cursuri de apă, podeaua locuinţei consta, de multe ori, în unul sau mai multe pavimente din pietre de râu. Locuinţele aveau la interior cuptoare şi vetre, uneori laviţe.
Vetrele erau construite pe o structură de pietre de râu, mai târziu nisip, cioburi de sticlă și au fost descoperite atât la interior cât și la exteriorul așezărilor.
Unele locuinţe, datorită obiectelor şi resturilor găsite în interior se presupune a fi fost destinate diferitelor activităţi – prelucrarea silexului, a diferitelor obiecte și unelte din piatră, sau în alte zone, pentru prelucrarea peştelui – afirmații susținute de elementele de structură descoperite și de posibilitățile zonei.
Alte locuințe descoperite se pare că țin de practicile de cult ale comunităţii – în interiorul lor fiind descoperite statuete, figurine, reprezentări antropomorfe, vase.
În unele locuinţe au fost descoperite adevărate depozite de gunoi. După toate probabilitățile erau folosite pentru aruncarea resturilor. Putea fi considerat un loc damnat, tabu, uneori cel decedat fiind îngropat în acel perimetru.
În arhitectura aşezărilor au fost descoperite și gropi anume folosite pentru gârlici, pentru depozitarea diferitelor provizii sau doar pentru extragerea lutului necesar reparării pereţilor. Ulterior apar gropi de ofrandă sau gropi de ritual.
Odată cu apariţia locuinţelor în formă de tell apar şi elementele de fortificaţie: şanțuri, palisade, valuri de pământ, uneori fiind probabil excavat chiar din fundația construcţiei.
Aşa cum există motive simbol pe obiecte și vasele de ceramica nu este exclusă posibilitatea ca şi părţile lemnoase sau chiar pereții locuinţelor să fie decorate cu motive asemănătoare.
În cultura Vinča, spaţiul destinat aşezării este geometric, favorizat şi de locuinţele de suprafaţă. Apar locuinţe mari, cu mai multe încăperi. Acestea au putut fi constatate prin prezenţa, nu prea abundentă, a chirpiciului vitrifiat aflat în zone unde se găsesc vetre de foc şi multă cenuşă. Vetrele, cu trei straturi succesive de refacere, sunt bine arse şi au o formă rotundă. Spre margini arderea este din ce în ce mai slabă, astfel încât făţuiala se pierde într-o zonă cu multă cenuşă şi pământ prăfos de culoare maronie. Acest ultim aspect ne duce la concluzia că locuinţele nu au avut o podină amenajată, făţuită.
La Parţa se gaseste o asa numita “staţiune fortificată” din neoliticul dezvoltat al culturi Banatului, datata in mileniul 5 î.Ch. A fost posibila reconstituirea tuturor constructiilor din aceasta perioada fiindca arhitectura acestora a rezistat de-a lungul timpului.

Coliba are acoperişul până la pământ, vatră la interior şi urme de stâlpi. De obicei reconstituirea nu ridică probleme neavând decât peretele de la intrare sau din partea opusă, uneori.” – Ghe. Lazarovici – D.Micle – Introducere în arheologia informatizată, pagina 208

“Locuinţa cu o încăpere, cu altar şi spaţiu de dormit de la Parța. De asemenea, are pereţi cu fundaţie și o structură de lemn acoperit cu straturi de argilă.” – sursa: Ghe. Lazarovici – D.Micle – Introducere în arheologia informatizată, pagina 208

“Locuinţa cu două încăperi de la Parța are un cuptor cu vatră în faţă, foarte bine păstrat şi un altar pe peretele de vest. A doua încăpere, cea dinspre sud, servea pentru dormit.” – sursa: Ghe. Lazarovici – D.Micle – Introducere în arheologia informatizată, pagina 208

„Locuinta cu etaj de la Parta avea 2 cuptoare in ambele niveluri de locuire ale sale, cu peretii de la etaj formati din manunchiuri de nuiele sustinute de barne masive. In sit au putut fi descoperite urmele stalpilor si podelelor, date ce au ajutat la realizarea constituirii de mai sus.” – sursa: Ghe. Lazarovici – D.Micle – Introducere în arheologia informatizată, pagina 208
Locuințele de suprafață de la Miercurea Sibiului-Petriş
Acestea au fost categorisite ca aparținând culturii Vinča. Colțurile caselor sunt realizate din pietre de rău sau au podina pietruită și nu au urme de stâlpi. De asemenea, nu există lipitură de lut sau chirpici. Probabil au fost folosite bârne masive sprijinite pe colțurile din pietre care protejează de umiditate, tehnică întâlnită și în zilele noastre și încă folosite.
În zona de est a sitului a fost scoasă la iveală și o structură arsă din chirpici ce pare să fie un hambar.

Neoliticul transilvănean este puţin şi fragmentar cunoscut. În ultimii ani am căutat să ne apropiem de realităţile acestuia prin cercetarea unor mari staţiuni neolitice şi eneolitice prin săpături arheologice (Orăştie-Dealul Pemilor, punct X2; Orăştie-Dealul Pemilor, punct X8; Turdaş-Luncă; Hunedoara-Grădina Castelului; Miercurea Sibiului-Petriş; Miercurea Sibiului-Luncă (Pustia)) sau pe teren şi în depozitele muzeelor transilvănene. Am realizat monografii pentru siturile cercetate prin săpături sistematice şi studii şi articole de sinteză pentru aşezările reprezentate prin cercetări perieghetice sau sistematice de mai mică anvergură, mai vechi sau mai noi.
Pe raza oraşului Miercurea Sibiului se află mai multe aşezări preistorice. Acestea se situează, la nivelul cunoştinţelor noastre, în patru punte din hotar.Sursa: Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 – 2021
La Alba-Iulia, în punctul sectorul Limba-Bordane, a fost descoperită încă din 1998 o locuință de mari dimensiuni, “cu pereți masivi de chirpici şi material bogat, urme de pari și nuiele, ale cărei limite nu au putut fi surprinse, dar au fost descoperiți peste 26 m².“ – Suciu Cosmin Ioan – Cultura Vincă în Transilvania, pag. 187
Acest sit a fost cercetat cel mai recent în 2017 și avem cea mai recentă vedere asupra locuinței și artefactelor de aici mai jos.



Am trecut succint în revistă tipurile de construcții folosite de oamenii preistorici de pe teritoriul României de astăzi. În cea de-a doua parte din octombrie 2022, o să continuăm această poveste cu alte exemple ce aparțin culturii Cucuteni dar sublinia și cum a ajutat tehnologia 3D la modelarea și aducerea în prim plan a unor detalii ale arhitecturii preistorice.
Bibliografie
- Chirca 2003 – Chirica V., Boghian D, Arheologia preistorică a lumii: Neolitic şi Eneolitic, Iaşi, Helios, 2003
- Domşa 2010 – Ovidiu DOMŞA, Consideraţii privind cercetări teoretice ş implementare software a hărţilor virtuale în arheologia sistemică: Rezumatul tezei de doctorat, Alba-Iulia, 2010
- Draşoveanu 1996 – Florin DRAŞOVEAN, Cultura Vinča târzie (faza C) în Banat, Editura MIRTON Timişoara, 1996
- Lazarovici 2001 – Gheorghe LAZAROVICI, D. MICLE, “Introducere în arheologia Informatizată”, Bibliotheca Historica et Archeologica, Timişoara, 2001
- Lazarovici 2006 – Cornelia Magda LAZAROVICI, Gheorghe LAZAROVICI, Arhitectura Neoliticului şi Epocii Cuprului din România: Vol.I- Neoliticul, Iaşi, ed. Trinitas, 2006
- Lazăr 2012 – Cătălin LAZĂR, Theodor IGNAT, Sebastian STAN, Katia MOLDOVEANU, Florin RĂDULESCU, “Beyond the archaeological imagination. Observations about Kodjadermengumelniţa-Karanovo vi architecture based on a study of experimental Archaeology”, în Mediterranean Arhaeology and Archaeometry, Vol. 12, No 2, pp. 55-79
- Petrescu- Dîmboviţa 2004 – Mircea PETRESCU- DÎMBOVIŢA, Mădălin-Cornel VĂLEANU, “Cucuteni – Cetăţuie: Monografie arheologică”, Piatra Neamţ, Ed. Constantin Matasă, 2004
- Popa 2001 – Cristian Ioan Popa, Valea Cugirului din Preistorie până în zorii epocii moderne, Cluj-Napoca, Mega, 2011
- Sirghie 2012 – Sabin SIRGHIE, Aplicațiile practice ale tehnologiilor spaţiale în Arheologie. Modele predictive, Teză de doctorat, Alba-Iulia, 2012
- Suciu 2006 – Cosmin SUCIU, Martin WHITE, Gheorghe LAZAROVICI, Sabin Adrian LUCA, “Progress Report – Reconstruction and study of the Vinča architecture and artifacts using virtual reality technology. Case study at Parţa and Miercurea Sibiului sites”, în Acta Terrae Septemcastrensis, vol V, Sibiu, 2006
- Suciu 2009 – Cosmin Ioan SUCIU, Cultura Vinča în România, Alba Iulia, Altip, 2009
- Ursulescu 2002 – Nicolae URSULESCU, Felix Adrian TENCARIU, Vicu MERLAN, “Noi date privind sistemul de fixare a pereţilor în cultura Precucuteni”, în Carpica XXXI, Bacău, 2002
- Ursulescu 2003 – Nicolae URSULESCU, Felix Adrian TENCARIU, George BODA , “Despre problema construirii locuinţelor cucuteniene”, în Carpica XXXII, Bacău, Documentis Iaşi, 2003
- Ursulescu 2004 – Nicolae URSULESCU, „Spiritual şi material în viaţa preistorică şi în concepţiile arheologiei preistorice”, în
- Carpica, XXXIII, 2004, p. 5-9
- Zorliu 2010 – Traian ZORZOLIU, Muzeul Câmpiei Boianului, Drăgăneşti-Olt, 2011