Uncategorized

Prima parte aici.

Marea invazie tătară de la 1241

Prima menţiune, documentară, despre existenţa unei “ţări” în spaţiul vest – muntenesc este făcută odata cu hotărârea regelui maghiar Ladislau I (1040-1095) de a-şi asigura siguranţa graniţelor regatului ungar. În acest scop zideste o fortăreaţă în imediata apropiere a castrului roman de la Drobeta Turnu Severin, cu rol de centru strategic militar, în vederea supravegherii valahilor, cumanilor şi pecenegilor existenţi în zonă. Această fortăreaţă va fi pricina unor veşnice revendicari şi lupte între coroana maghiară si voievozii din Muntenia.
Între anii 1228 şi 1233, regele maghiar, Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreaţa Severinului în cetate, luând astfel naştere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv şi în acelaşi timp ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin este menţionat în cronicile maghiare sub denumirea de “Terra Zeurino”. Primul ban al Severinului este Luca, menţionat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari şi saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) solicită papei Grigore al IX înfiinţarea unei Episcopii latine a Severinului , dar care va fi instituită abia în anul 1382.
Creerea unor astfel de mărci de apărare dincolo de graniţele coroanei maghiare aveau să devină o practica obişnuita a ungurilor, atât la hotarele Ţări Româneşti cât şi în Moldova, în scopul declarat de a-şi apăra regatul, dar şi cu perspectivă expansionistă. Timp îndelungat regii maghiari aveau să-si aroge dreptul de stăpânire asupra Ţări Româneşti şi a Moldovei, provocând conflicte armate cu domnitorii acestor ţări.
Prin angajarea maghiarilor în conflicte regionale cu valahii, bulgarii, sârbii şi bizantinii, acestia vor omite un lucru foarte important, care se va dovedi devastator pentru regatul arpadian.
Anul 1241 aduce asupra Ţărilor Române dar şi a Europei, una dintre cele mai catastrofale invazii din decursul istoriei, cea tătară.
Cine erau acesti tătari ? Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni…au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”
Dar să vedem ce spun cronicile vremii despre această invazie în Ţara Românescă : ’’ În anul acesta (1241) armata fără de număr a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ). Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).
Muntenia a fost atacată şi prădată de Ordul care îi infrânge rând pe rând pe voievozii munteni, ajungând în incursiunea lui până în Banat.
Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.
Rămaşi singuri în faţa puterii tătare, conducătorii Ţării Româneşti, „Bezerenban” şi Miselav, încearca să opuna rezistentă acestora. După doi ani de hărţuieli şi multe pierderi umane, aceştia reuşesc să infranga ostile tătare şi să-i alunge. Filip Mousket în “Cronica” lui rimata menţioneaza, in anul 1241(2), marea victorie a „regelui din tara vlahilor” asupra tatarilor, dealtfel singura victorie europeana in luptele duse cu tatarii.
Din fericire pentru Europa, tătarii se vor retrage în cursul anilor 1242 şi 1243, urmare morţii hanului Ogodai, în urma unei beţii cumplite, în luna decembrie 1241. Conducatorii şi oastea tătara (mongolă) se vor indrepta spre ţinuturile Asiei Centrale pentru a putea participa la alegerea noului han
Parte a oştilor tătare, conduse de Batu – Han, se vor aşeza în nordul Mării Negre, întemeind un stat cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, de unde vor lansa timp de 500 de ani expediţii de pradă asupra Rusiei şi Poloniei, dar şi a Ţărilor Române. Pana aproape la sfârsitul secolului al XIV-lea, Moldova şi nord-estul Munteniei vor rămane însă in sfera de influentă a puterii tătară, asa numita pax mongolica.
Cel mai important aspect al invaziei tătare în ţinuturile româneşti îl constituie faptul că ea a oprit expansiunea maghiară spre sud (Ţara Românescă) şi est (Moldova), a distrus stăpânirea cumanilor la sud de Carpaţi, pregatind procesul de constituire a primelor formaţiuni statale medievale româneşti. Citeste mai mult