Coperta: Dacia: un mileniu de istorie

Dacia: un mileniu de istorie

Constantin C. Petolescu

Ca noțiune geografică, Dacia¹ acoperă teritoriul locuit din timpuri străvechi de ramura nordică a tracilor. Cele mai însemnate neamuri din grupa nord-tracică și care s-au manifestat din punct de vedere militar-politic mai de timpuriu, intrând astfel în atenția istoriografiei greco-romane, au fost geții și dacii. Istoria acestor două neamuri se întrepătrunde strâns; de aceea, cel mai adesea istoricii antici îi confundă, iar în istoriografia modernă sunt prezentați sub numele de geto-daci².

Când sunt menționați pentru prima dată, geții erau locuitorii ținutului dintre Dunăre și mare (sau numai pe aceștia îi cunoștea Herodot, „părintele istoriei”; despre ținuturile de la nord de Dunăre, știrile ajunse până la el erau vagi și confuze). Treptat, geții încep să alimenteze sursele istorice ca stăpânitori ai ținuturilor de o parte și de cealaltă a Dunării, cum se întâmplă sub regii Dromichaites, Rhemaxos sau Burebista. Această epocă și îndelungata istorie (secolele V–I a.Chr.) merită titlul de Getica, așa cum l-a gândit și l-a înrădăcinat un mare istoric al nostru³.

Odată cu Burebista, centrul puterii neamului geto-dac s-a strămutat la nord de Dunăre, având ca principali protagoniști pe dacii aninați de munți (Florus, II, 28, 18–19). Timp de un secol și jumătate, ei au constituit obiectul preocupării politicii romane la Dunărea de jos. Deși împărații din secolul I s-au abținut, în general, să depășească acest hotar natural (ca, de altfel, la Rin și Eufrat), armatele lui Traian îneacă în sânge rezistența dacilor; cuceritorul își va scrie istoria, Dacica, ilustrând-o, precum o carte, prin scenele Columnei de la Roma.

--------------------------
¹ Despre Dacia: Brandis, RE, IV (1901), col. 1448–1976; J. Fitz, în *Der kleine Pauly*, I (1964), col. 1355–1357; H. Daicoviciu, *DIVR* (1976), p. 218–221; C. C. Petolescu, *EAIVR*, II (1996), p. 15–20.

² Utilizarea conceptului de geto-daci în istoriografia românească (școala arheologică de la Cluj preferă – din motive regionaliste, dar ignorând succesiunea istorică – denumirea de daco-geți) a fost uneori supusă unor aspre critici (vezi astfel K. Strobel, *SCIVA*, 49, 1998, 1, p. 61 sq.); un răspuns cumpănit, bazat pe datele izvoarelor: Al. Vulpe, în *CICSA. Trimestrial al Centrului de Istorie Comparată a Societăților Antice*, București, 1–2, 1998, p. 2–11.

³ Vasile Pârvan, *Getica. O protoistorie a Daciei*, București, 1926. O lucrare cu acest titlu a scris, în antichitate, rhetorul Dion din Prusa (Dio Chrysostomos), care s-a pierdut (vezi Philostatos, *Viețile sofiștilor*, I, 7, 2: „Cât era de pregătit să scrie o istorie o dovedesc Geticele (Ἡ Γετικά), căci el a ajuns și la geți, în rătăcirile sale”). *Getica*, un neutru plural (deopotrivă în greacă și în latină), a fost de asemenea utilizat ca titlu al operelor lor de medicul T. Statilius Crito, autorul unor *Getica*, istoria războiului dacic al împăratului Traian, precum și de Iordanes (secolul al VI-lea), autor al unor *Getica* în limba latină (în care autorul preia confuzia dintre goți și geți).

Pune întrebări despre această carte

Autentifică-te sau creează un cont gratuit pentru a interacționa cu acest document prin inteligență artificială.

Înregistrare gratuită