istorieveche

Umbouri de scuturi de parada dacice

Cele două umbouri de scut din fier, piese extrem de rare și extrem de valoroase, au fost recuperate în de către autoritățile române în primăvara anului 2011, după repatriere intrând în colecția Muzeului Național de Istorie a României.

Sursa fotografii: http://www.capodopere2019.ro/umbo-de-scuturi-de-parad-dacice.html

Scutul nr 1 (cu reprezentare zimbru) – realizat dintr-o tablă de fier cu diametrul maxim actual de 42 cm prin prelucrare în tehnica au repoussé, sau mai curând prin batere la cald, având o grosime de 1-1,8 mm şi o înălţime maximă de 5 cm. şi o greutate de circa 1,5 kg. Pe toată circumferinţa exterioară este reprodusă o bandă gen şnur sau funie răsucită, în relief, lată de 5 mm, ce delimitează la exterior o margine plată (“borul”) a piesei, lată de 5 cm şi perforată în zona mediană cu 12 orificii rotunde, cu diametrul de 6,7-7,1-7,8-8,75 mm., uneori deformate din cauza vechimii şi a restaurării, situate la distanţe relativ egale între ele (8,95-10,11 cm din centrul orificiului). Această margine plată (bor) delimitează umboul propriu zis al scutului compus din trei registre, toate decorate:registrul nr. 1 (decor Eierstab) se compune din ove mici (1,5-0,93 cm) ce au partea rotunjită spre exterior iar partea dinspre interior este dreaptă, sprijinindu-se pe o bandă gen funie răsucită, în relief, lată de 5 mm. Ovele sunt înconjurate pe trei părţi de o linie ovală, paralelă, în relief. Între ove se află câte 2 linii paralele, în relief. Lungimea ovelor, pe o linie oblică, este de 1,87 cm. iar lăţimea unei ove este de 1,62 cm.Registrul 2, lat de 4,5 cm, este delimitat de două benzi gen funie răsucită, în relief, late de 5 mm. Funia exterioară este cea ce delimitează acest registru de cel anterior, iar funia interioară marchează delimitarea de registrul 3, medalion central. Cele două funii au înfăşurarea în acelaşi sens dinstre exterior stânga spre interior dreapta sus. Întreg registrul 2 este decorat cu două şiruri imbricate formate din câte 19 frunze triunghiulare cu nervură mediană şi cu marginile de asemenea marcate în relief. În planul secundar se văd doar vârfurile frunzelor triunghiulare, ce au şi ele nervurile mediane şi marginale. Frunzele stratului superior se văd integral; ele sunt tangente la bază, spre centrul scutului, iar spre exterior au vârfurile distanţate la 4,6-4,8 cm. Registrul 3 sau “medalionul central” are un diametru de 18,5 cm. Întreg spaţiul acestui medalion central este ocupat de decorul animal şi vegetal ce se descrie mai jos. În centru se află reprodus, în relief, un zimbru văzut în profil spre dreapta. Capul zimbrului, cu ureche, ochi, nas şi bot, de asemenea în profil, are coarnele văzute din faţă. Sub bărbie se afle o barbă triunghiulară cu vârful în jos. Corpul este decorat cu şiruri de linii scurte incizate, paralele, ce redau blana (părul). Pe picioare liniuţele sunt orientate dreapta sus – stânga jos, în conformitate cu conturul piciorului. Părul de pe coadă, ce atârnă în jos, este redat ca un sfredel. Picioarele sunt în mers, unul în faţa celuilalt – doar piciorul stâng din spate fiind îndoit. Picioarele de pe partea stângă sunt înspre înainte, iar cele de partea dreaptă sunt întinse spre înapoi. La picioarele din spate se observă o dublură a liniei de contur spre spate sub formă de adâncitură şi crestături. Copitele sunt despicate – mai vizibil la picioarele posterioare. În spatele şi deasupra zimbrului se dezvoltă o iederă lungă, ondulată, din care se separă alte trei ramuri terminate cu trei frunze de dimensiuni diferite ornate prin haşurare. O a patra ramură se termină cu un cârcel, în spirală. La coada taurului se află, foarte probabil, tulpina vrejului, reprezentată tot ca un sfredel, ea fiind paralelă cu coada. O altă ramură, tot cu trei frunze, porneşte din faţa piciorului stâng anterior, ondulându-se prin spaţiul de sub şi din faţa botului animalului, terminându-se în dreptul coarnelor. După prima curbă, sub botul animalului, atârnă o frunză de iederă ornată cu linii adâncite, haşurate. Zona din dreptul frunţii animalului este prost conservată – rugină şi porţiuni lipsă. Zimbrul calcă pe o plantă cu trei tulpine înflorate – florile de pe tulpinele exterioare, amplasate între picioarele din spate sau sub proiecţia în jos a picioarelor din faţă, fiind redate printr-o eflorescenţă de câte 6 puncte în jurul unui punct central (pistil), iar tulpina centrală, sub burta zimbrului, are o eflorescenţă de 6 petale ovale. Tijele sunt spiralate şi au câte o ramură fără floare. Toate cele trei tulpini pleacă dintr-o tufă reliefată şi ornată cu striuri verticale. Pe spatele piesei, pe margine se observă o şanţuire ce reprezintă negativul marginei reliefate de pe exterior. La fel funiile ce separau registrele 1, 2 şi 3 apar sub forma unor şanţuiri. Se observă, de asemenea adânciturile (negativul) întregului decor. Relieful (înălţimea) elementelor decorative măsurate de la baza de fixare a “borului” plat: Umărul zimbrului : + 4,62 cm. Adâncimea şnurului sau funiei ce separă registrul 2 de 3 : + 2,79 cm. Adâncimea şnurului sau funiei ce separă registrul 1 de 2 : + 1,77 cm. Adâncimea fondului registrului 3, în câmp deasupra animalului : + 2,87 cm. Citeste mai mult

DOCUMENTAR: 545 de ani de la prima menţiune documentară a Craiovei

Prima menţiune documentară a Craiovei datează de la 1 iunie 1475.

Pe teritoriul actualului municipiu Craiova este atestată locuirea neîntreruptă încă din neolitic, după cum indică lucrarea “Enciclopedia geografică a României”, autor Dan Ghinea (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002). Au fost identificate astfel, în perimetrul actualului oraş, vestigii neolitice (între care se remarcă ceramica pictată policrom), precum şi urmele unei aşezări datând din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului aparţinând culturii Coţofeni (2.500-1.800 î.Hr.).

În acelaşi areal au fost descoperite urmele unei importante aşezări geto-dacice datând din secolul al IV-lea î.Hr. numită Pelendava. La marginea oraşului, pe terasa Jiului, au fost descoperite urmele unei aşezări civile romane şi ale unui castru roman din secolele II-III, plasate pe drumul roman ce venea de la Drobeta la Romula.

Originea numelui actual al oraşului este subiectul multor controverse şi pluteşte în legendă, se arată pe site-ul https://www.primariacraiova.ro. Singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că numele vine de la slavonescul “kralj” (rege, crai), mai indică acelaşi site.

La sfârşitul secolului al XV-lea, Craiova era un târg, întins pe moşia puternicilor boieri Craioveşti, moşie de la care provine şi numele oraşului, potrivit https://www.primariacraiova.ro. Citeste mai mult

INFOGRAFIC – Continuitate in spatiul carpato-danubiano-pontic – 257-1000 d.Hr. – a doua parte

Mai jos este un infografic cu acțiunile documentate privitoare la autohtonii din spațiul carpato-danubiano-pontic  între anii 257-1000. Acest infografic este bazat pe acest articol mai vechi de pe website-ul nostru: Dovezi despre continuitate Dacică ȋn spaţiul Carpato-Danubino-Pontic (257-1000)

Prima parte aici: INFOGRAFIC – Continuitate in spatiul carpato-danubiano-pontic – 257-1000 d.Hr. – prima parte

INFOGRAFIC – Continuitate in spatiul carpato-danubiano-pontic – 257-1000 d.Hr. – prima parte

Mai jos este un infografic cu acțiunile documentate privitoare la autohtonii din spațiul carpato-danubiano-pontic  între anii 257-1000. Acest infografic este bazat pe acest articol mai vechi de pe website-ul nostru: Dovezi despre continuitate Dacică ȋn spaţiul Carpato-Danubino-Pontic (257-1000)

A doua parte aici: INFOGRAFIC – Continuitate in spatiul carpato-danubiano-pontic – 257-1000 d.Hr. – a doua parte

 

 

 

 

Recomandare de film istoric pe Netflix – Rise of Empires: Ottoman

Sursa foto: https://anz.newonnetflix.info/

Această mini-serie realizată de Netflix urmărește întregul asediu al Constantinopolului din anul 1453 (dintre 2 aprilie până pe 29 mai).

Că stil de film este o docu-dramă, deci îmbină filmul artistic cu documentarul. In film sunt prezenți profesori de istorie și autori de cărți istorice care comentează pe marginea anumitor subiecte.

Nu intrăm în detalii, vă lăsăm să urmăriți seria, după care vă invităm să ne lăsați impresii. Citeste mai mult

Răspândirea monedelor romane în Dacia după anul 275

În articolul despre războiul romano-gotic am găsit o informație interesantă despre răspândirea monedelor romane după anul 275 d.Hr. în teritoriile carpato-dunăreano-pontice.

Inițial m-am oprit peste informația din timpul campaniei lui Valens împotriva goților legată de răspândirea de monede în estul Munteniei (click pe poza pentru mărire):

Sursa: Alexandru Madgearu – Războiul romano-gotic din anii 367-369

Cele mai multe dintre puţinele monede romane descoperite în Muntenia datate între 367-375 se află pe un traseu care sugerează un trafic dinspre văile Argeşului şi Mostiştei spre regiunea Buzăului. Aceasta era una dintre căile de contact dintre centrul de putere gotic de la Pietroasele şi Imperiu, şi de aceea tot pe acolo a înaintat armata lui Valens în 367.
Monedele sunt următoarele:
-1 solidus de la Iovianus (363-364) şi 1 solidus de la Valens (364-378) la
Curcani, jud. Călăraşi;
– 1 siliqua de la Valens (367-375) în aşezarea gotică de lângă castrul
Pietroasele, jud. Buzău;
– 2 monede de bronz de la Valentinianus I (364-375) şi 1 de la Valens
(367-375) la Bucureşti;
– 1 monedă de bronz de la Valens (364-378) la Dridu-Metereze, jud.
Ialomiţa, probabil dintr-un mormânt din secolele XII-XIII (recuperată
probabil din zonă şi depusă ca obol);
– 1 monedă de bronz de la Gratianus (367-375) la Ion Roată, jud.
Ialomiţa;
– 1 monedă de bronz de la Valens (367-375) la Novaci, jud. Giurgiu;
– 1 monedă de bronz de la Procopius (365-366), 6 de la Valentinianus I
(364-367), 1 de la Valentinianus I (367-375), 4 de la Valens (364-367) din
locuri necunoscute din jud. Buzău;
– un tezaur de 46 de monede de argint (siliquae) emise în 364-367,
descoperit undeva în zona Gurii Ialomiţei. Citeste mai mult

RĂZBOIUL ROMANO-GOTIC DIN ANII 367-369

de Alexandru Madgearu

Conflictele dintre Imperiul Roman şi goţii care se aşezaseră în sudul Ucrainei, Moldova şi estul Munteniei după mijlocul secolului al III-lea au fost temporar încheiate prin victoria lui Constantin cel Mare din anul 332. Încă din anul 328, Constantin cel Mare cucerise un teritoriu din sudul Olteniei, care a fost legat de imperiu prin podul de la Oescus-Sucidava. În nord, acest teritoriu reintrat sub autoritatea imperiului şi inclus în Dacia Ripensis se întindea cel puţin până la Romula (a fost reparat şi drumul de la Sucidava până acolo). Teritoriul de la est de Limes Transalutanus a fost lăsat după 332 sub stăpânirea goţilor. Goţii din Muntenia şi Moldova până la Prut făceau parte din grupul tervingilor (ceea ce însemna „oamenii pădurilor”), iar cei care trăiau între Prut şi Nipru din cel al greuthungilor („locuitorii stepei”). Aria de răspândire a celor două grupuri corespunde în linii mari cu cea a culturii Sântana de Mureş-Cerneahov, care s-a format pe la sfarşitul secolului al III-lea (printre purtătorii ei se mai numărau sarmaţii şi dacii liberi). Alt grup germanic a fost cel al taifalilor, care s-au instalat mai întâi în nordul Moldovei şi apoi s-au aşezat în vestul Munteniei. Prin tratatul de pace din 332, goţii tervingi au devenit foederati (aliaţi ai imperiului), cu obligaţia de a pune la dispoziţie luptători în caz de război. Goţilor le-a fost recunoscută stăpânirea asupra regiunilor nord-dunărene unde se instalaseră, cu condiţia respectării păcii. De asemenea, ei primeau subsidii anuale, iar comerţul urma să se desfăşoare liber. Citeste mai mult

Dacii dupa caderea regatului dac

de Cătălin Borangic

Aproape concomitent cu teza exterminării dacilor în războaiele cu romanii, subiect motivat politic, istoriografia românească şi nu numai, a adunat informaţii despre dacii supravieţuitori şi despre urmaşii lor, reuşind în bună măsură demontarea scenariului roeslerian. Astfel, populaţia autohtonă cucerită a fost împărţită teoretic în câteva categorii: dacii liberi, dacii din Imperiu, incluzând atât dacii recrutaţi în armată, sclavii şi liberţii de origine dacică, refugiaţii etc., iar ultimii, dacii din provincia Dacia.
În ciuda unei teorii larg răspândite în mediul social recent, care afirmă că doar un procent relativ mic din teritoriul regatului a fost cucerit, de fapt armatele romane au pus stăpânire pe toate regiunile care aparţinuseră lui Decebal şi chiar au depăşit limitele regatului, aşa cum o dovedesc distrugerile fortăreţelor dacice din epocă. Politica romană fixa noua frontieră, atunci când se cucerea un teritoriu, în limitele proprietăţii ţinuturilor care aparţinuseră duşmanului învins, iar nu de puţine ori, limes-ul astfel stabilit nu coincidea cu fines, limita teritoriului supravegheat2. Toate cetăţile dacice, indiferent de distanţa faţă de Sarmizegetusa au fost cucerite, distruse sau au fost abandonate. Populaţia a fost alungată, strămutată, supravegheată atent şi, acolo unde nu s-a instalat administraţia, căpeteniilor locale li s-au impus tratate3. Este adevărat că provincia nou constituită nu s-a suprapus exact pe teritoriul fostului regat, ci ea s-a restrâns şi concentrat asupra zonelor cu potenţial economic ridicat, care erau, în acelaşi timp, şi cele în care civilizaţia dacică atinsese un grad ridicat de dezvoltare.
Dincolo de zona de interes roman sau de posibilităţile Romei de control au rămas puternice comunităţi dacice – dependente sau testamentare ale culturii dacice clasice – care, nu peste multă vreme, au pus presiune serioasă pe autorităţile imperiale.
Specialiştii au împărţit aceste comunităţi în funcţie de zona lor geografică de rezidenţă, în raport cu provincia: dacii liberi4, situaţi la vest şi nord-vest; costobocii şi carpii5, situaţi la nord-est şi est şi populaţia geto-dacică din Muntenia6. Toate aceste trei mari grupe sunt bine atestate, atât prin descoperiri arheologice, cât şi prin inscripţii şi texte ale autorilor antici, cu atât mai mult cu cât, în special costobocii şi carpii, singuri sau în alianţe cu diverse neamuri sarmate sau germanice, au atacat frecvent provincia şi sudul Dunării.
Din informaţiile pe care le avem, se pare că dacii din vest nu s-au amestecat în tulburările din provincie prilejuite de moartea lui Traian. Este posibil ca ei să nu fi avut suficientă forţă, înghesuiţi nefericit între neamurile sarmatice şi germanice, dar la fel de probabil este că unii daci au fost angrenaţi în lupte. Un indiciu este oferit de un altar onorific ridicat în cinstea unui ofiţer roman, Sextus Vibius Gallus, praefectus castrorum legionis XIII Geminae, descoperit la Amastris (azi Amasra, Turcia) şi care îl înfăţişează pe titularul monumentului călare, luptând cu doi barbari. Unul dintre aceştia, pare-se rănit, aruncă din mâini o sabie curbă lungă, iar al doilea are şi el o sabie încovoiată, ceva mai mică. Ambele arme identifică drept daci pe oponenţii ofiţerului. Iniţial datarea acestui monument a fost pusă în legătură cu pătrunderea în Dacia romană a unor populaţii barbare, cu ocazia războaielor marcomanice din anii 166-169 p.Chr.7, împotriva cărora Legiunea a XIII Gemina, cantonată la Apulum (azi Alba Iulia), în corpul de comandă al căreia se afla şi Sextus Vibius, a purtat o serie de bătălii. Cercetări ulterioare8 repoziţionează apogeul carierei militare a ofiţerului în timpul împăraţilor Domitian şi Traian şi este plauzibil ca între războaiele la care a participat să fi fost şi cele daco-romane, precum şi cele de la limesul de nord al provinciei, din timpul lui Traian sau al succesorului său.
Dacii atacă din nou imperiul şi sunt învinşi de generalii romani în timpul împăratului Commodus9. O altă ştire din această regiune o transmite Dio Cassius care spune că tot în timpul domniei lui Commodus, între 180-182 p.Chr., legatus augusti pro praetore în Dacia, C. Vettius Sabinianus, a negociat intrarea în provincie a 12.000 de daci, se admite că împreună cu căpeteniile lor, alungaţi din sălaşele lor din nord de către vecini, cel mai probabil germanici10. Este destul de greu de înţeles din text dacă a avut loc efectiv aducerea unei asemenea număr de barbari în interiorul provinciei, cu atât mai mult cu cât burii germanici din vecinătate au fost obligaţi prin tratate să păstreze o distanţă considerabilă faţă de graniţe. Mai sigur este că şi dacii mărginaşi, chiar dacă le-a fost promisă protecţia, au fost ţinuţi la distanţă, supravegheaţi şi eventual incluşi într-o oarecare măsură în relaţiile economice de pe limes. Rolul lor, cel puţin temporar, a fost acela de tampon între Imperiu şi alţi barbari.
Schimburile diverse şi tratativele dintre imperiu şi barbari din regiunea de vest a Daciei Romane sunt atestate de sarcofagul unui soldat din garda pretoriană, descoperit la Brigetio, în Pannonia Superior (azi Szöny, jud.Komarom, Ungaria)11. Acestui soldat, numit Marcus Ulpius Romanus, înrolat la Roma în timpul a împăratului Septimius Severus12 şi mort în împrejurări necunoscute la doar 35 de ani, tatăl său, Marcus Ulpius Celerinus, angajat în legiunea I Adiutrix13, îi plăteşte un mormânt spectaculos (Fig.1/1) pe care lapicidul a scris: Marcus Ulpius Romanus fost soldat pretorian, primus scrinius al prefecţilor pretoriului, care a trăit 35 de ani. Marcus Ulpius Celerinus, angajat cu contract al legiunii prima Adiutrix pioasă şi fidelă, tălmaci de limbă dacică a făcut încă în viaţă pentru el şi pentru fiul prea iubit numit mai sus (acest mormânt)14.
Două aspecte importante reies din această atestare. Prima este prezenţa unui interpret de limbă dacică la Brigetio, calitate în care el a însoţit ofiţerii responsabili de negocierea cu triburile dacice din zonă, paşnice până prin 214 p.Chr., când încep conflictele cu populaţiile de la graniţa de nord a Pannoniei. Dacii cu care Celerinus trebuia să trateze erau într-adevăr destul de departe de graniţele Daciei, prinşi între iazygi, qvazi şi marcomani15. Nu putem şti dacă serviciile sale erau necesare la o distanţă mai mare de 30-50km faţă de Brigetio (o distanţă mai mare de o zi de marş îl făcea nefolositor în timp util), dar în zonă au mai fost semnalate materiale dacice16, ceea ce înseamnă că în regiune erau prezenţi daci17. Al doilea aspect este etnicitatea translatorului. După toate semnele el era de neam dac, provenit dintr-o familie ce obţinuse cetăţenia în timpul lui Traian şi al cărui nume îl vor lua obligatoriu, potrivit legii, atât el, cât şi fiul său Marcus Ulpius, urmaş care supralicitează romanizarea din moment ce insistă să îl cheme Romanus. Pare natural ca Celerinus senior să fi avut limba dacă drept limbă maternă, aspect din care se deduce că la un secol de la cucerirea Daciei, în plin proces de romanizare, dacii erau o prezenţă vizibilă şi notabilă în regiune. Citeste mai mult

Marele Templu Rotund de la Racos – reconstituire 3D

Ansamblul cetăţilor de la Racoşul de Jos este eşalonat pe 5 km lungime din cei 17 km câţi are Oltul între Augustin şi Mateiaş. Au fost descoperite până acum 3 situri arheologice pe malul stâng al Oltului (Tipia Ormenişului, Dealul Vărăriei şi Piatra Detunată) şi unul pe malul drept (Tipia Racoşului).

O prima varianta de reconstituire virtuala 3D (ipotetica) a “Marelui Templu Rotund” de la Racos.

 

Marele Templu Rotund de la Racos – click pe poza pentru marire Citeste mai mult