arheologie

Templu dacic, descoperit de arheologi la cetatea din Valea Zânelor

O echipă coordonată de dr. Viorica Crișan, de la Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, va relua săptămâna aceasta săpăturile arheologice la cetatea dacică din Valea Zânelor-Covasna, obiectivul campaniei fiind scoaterea la lumină a unui templu descoperit în urmă cu aproape trei ani.

Dr. Viorica Crișan a declarat, pentru AGERPRES, că zidurile cetății au ieșit la iveală întâmplător în anul 1995, în urma unei furtuni puternice care a smuls arborii și a culcat pădurea la pământ, iar săpăturile au început trei ani mai târziu. Citeste mai mult

Monumentul de la Adamclisi, un controversat vestigiu antic

Într-o zonă împădurită de coline, la nord de comuna constănţeană Adamclisi, se află unul dintre cele mai importante vestigii antice de pe teritoriul României. Cândva, istoricii îl considerau un monument triumfal roman ridicat în cinstea împăratului Traian, între anii 106-109, pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor din anul 102. Controversele istoricilor asupra acestui monument au fost multe de-a lungul timpului, iar o ultimă încercare îi aparţine cercetătorului român Vasile Rudan, care este de părere că originea monumentului nu este romană. Citeste mai mult

Coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti

Puţine piese de orfevrărie s-au bucurat, încă de la descoperire, de o popularitate aşa de mare cum s-a întâmplat cu coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti. Nu este album de artă veche românească în care să nu figureze la loc de cinste; aproape că n-a existat expoziţie de artă antică pe al cărei afiş să nu fie înfăţişat; imaginea sa a apărut deseori pe coperte de cărţi şi a fost răspândită în mii de exemplare pe ilustrate.

coiful-de-la-cotofenesti-1

Foto

O asemenea popularitate este cât se poate de îndreptăţită, celebrul coif constituind una din capodoperele toreuticii geto-dacice. El se remarcă printr-o aleasă execuţie artistică şi are o valoare inestimabilă.
Piesa a fost descoperită în anul 1928 în satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Cercetările întreprinse la faţa locului de I. Andrieşescu au furnizat puţine informaţii: coiful fusese îngropat singur pe teritoriul unei aşezări geto-dacice aparţinând celei de-a doua vârste a fierului (La Tène). Aşadar, o descoperire singulară. Dar ce descoperire! O piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă, în pofida miilor de ani care au trecut peste ea! Lipseşte doar partea superioară a calotei; altminteri nici un detaliu de decor nu este deteriorat.
Obrăzarele coifului – părţile cele mai bogat decorate (şi mai interesante ca semnificaţie) – înfăţişează două imagini identice: un personaj masculin (rege-preot?) îmbrăcat într-o platoşă din solzi metalici, peste care se află o hlamidă fixată pe umăr cu o fibulă (agrafă) şi având pe cap un coif (însă nu turtit ca acela pe care este înfăţişat personajul respectiv, ci conic – asemănător celui descoperit la Băiceni – Magazin istoric, nr. 7/1983) se pregăteşte să oficieze un sacrificiu ritual. Cu un genunchi pe spatele berbecului, al cărui bot îl strânge cu mâna, el are în dreapta un pumnal de tip „akinakes” – specific unei arii largi traco-geto-dacice şi scitice. Pumnalul este ţinut într-o poziţie nefirească pentru lovire, cu vârful în sus – poziţie la care nu se putea ajunge decât prin răsucirea braţului. Este probabil un gest ritual. Din punct de vedere compoziţional scena aminteşte de episoade ale ciclului lui Herakles.
Îmbrăcămintea personajului prezintă un interes deosebit, căci ne oferă informaţii sigure atât cu privire la identitatea sa, cât şi în privinţa apartenenţei coifului.
Mai întâi se cuvine subliniat că hlamida era veşmântul tipic purtat de cavaleria antică – cum ne stau mărturie mai multe aplice descoperite în sudul Dunării (la Letniţa, Lukovit ş.a.). Pe de altă parte, armura personajului (coif, platoşă şi pumnal, la care se adăuga şi o suliţă) erau specifice cavaleriei grele (cum o dovedeşte şi ornamentaţia de pe pieptenele scitic de aur descoperit la Soloha, în U.R.S.S.).
Or, trebuie arătat că în perioada în care a fost lucrat coiful (sfârşitul sec. V î.e.n.), grecii nu aveau cavalerie grea, ci numai uşoară, deci care nu purta armură. Armurile aparţineau trupelor de infanterie grea. Acestea nu purtau însă hlamidă. Lumea nord-elenică (macedonenii şi, în primul rând, traco-geto-dacii) – dispunând de cai mulţi şi de o calitate recunoscută încă din cea mai veche antichitate – Magazin istoric, nr. 3/1980 – avea o cavalerie grea, dar nu folosea, în schimb, trupele de infanterie echipate cu armuri.
Combinaţia hlamidă – armură grea ne arată, aşadar, că personajul reprezentat pe coif aparţinea în mod cert lumii nord-elenice, costume de acest fel fiind caracteristice cavaleriei grele a acesteia – cavalerie ce constituia principala armată a prinţilor traci şi geto-daci în desele războaie pe care le purtau.
Datorită împrejurărilor, până la noi nu a ajuns decât coiful luptătorului. Reprezentările înfăţişate pe el ne oferă însă destule elemente pentru a putea reconstitui înfăţişarea unor asemenea principi geto-daci: îi vedem parcă aievea, în armurile lor strălucitoare, cu hlamida fluturând pe umeri, călărind în fruntea cetei de războinici, sau în costum de ceremonial, sacru, oficiind jertfe rituale de genul celei descrise.
Dar decoraţiile şi ornamentele de pe coif furnizează şi alte elemente sugestive pentru sublinierea unităţii de cultură materială şi spirituală geto-dacice: pe apărătoarea de la ceafă a coifului sunt reprezentate, în partea de sus, două grupuri a câte două păsări fantastice, separate de o rozetă, iar în partea de jos – trei leontopegaşi (animale fantastice rezultând dintr-o combinaţie între leu şi un cal înaripat) foarte asemănător cu cei de pe una din aplicele de la Băiceni.
Un alt element se află pe frontalul coifului: este vorba de ochii mari – aşa-numiţii ochi apotropaici – a căror semnificaţie, în credinţa celor de atunci, este că aveau calităţi magice, ferindu-i de rele pe purtători. Asemenea „ochi” apar pe numeroase alte coifuri din această perioadă, descoperite la Agighiol , Peretu , exemplarul aflat la Detroit – fiind, aşadar, specifice lumii traco-dacice. Citeste mai mult

Cetăți dacice – Căpâlna

Cetatea de la Căpâlna este amintită la sfârșitul sec. al XIX-lea de către Téglás Gàbor, care a considerat-o de la început ca fiind dacică. O descriere mai amănunţită, semn că multe dintre zidurile cetăţii se aflau la suprafaţă, a fost făcută la începutul sec. XX de către Halavátsy Gyula. Acesta menţionează numeroase obiecte descoperite care au intrat într-o colecţie particulară din Sebeş.

Primele săpături arheologice au fost realizate în 1939, urmate de alte două campanii din anii 1942 şi 1954, sub conducerea lui M. Macrea şi I. Berciu. Au fost cercetate atunci unul din valurile de pământ care barează drumul de acces, turnul-locuinţă, parţial construcţiile de pe platou şi s-au efectuat sondaje pe terasele din afara fortificaţiei. Citeste mai mult

Cetăți dacice-Bănița

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Téglás Gábor aminteşte cetatea amplasată pe Dealul Bolii. Potrivit pasionatului arheolog transilvănean, cetatea a fost grav afectată de construirea căii ferate dintre Simeria şi Petroşani, în perioada 1868 -1869. Atunci au fost dislocate din ziduri numeroase blocuri de calcar şi au dispărut mai multe dintre terasele de la poalele dealului.

Cercetările arheologice sistematice s-au desfăşurat doar pentru o scurtă perioadă, în anii 1960-1961. În prezent, accesul extrem de dificil spre vestigii îngreunează reluarea cercetărilor. Citeste mai mult

Cetăți dacice – Luncani Piatra Roșie

Stânca Pietrei Roşii, ascunsă între munţi, a atras încă din secolul al XIX-lea atenţia erudiţilor şi a amatorilor de antichităţi, care menţionează obiecte antice şi ruine, dar şi lăcomia căutătorilor de comori.

Primele evaluări ştiinţifice realiste ale obiectivului i se datorează lui Finàly Gàbor, care, la începutul secolului XX, întreprinde acolo şi primele săpături. El observă similitudinile dintre aspectul turnurilor cetăţii de piatră cu imaginile de pe Columna lui Traian, dar şi legătura dintre amplasamentul fortificaţiei şi ruinele de la Grădiştea de Munte. Citeste mai mult

Cetăți dacice – Costești Blidaru

Interesul pentru vestigiile de la Blidaru este relativ recent, în comparaţie cu atenţia îndelungată de care s-au bucurat alte situri dacice din Munţii Orăştiei. La începutul secolului XX au apărut primele menţiuni despre obiecte dacice, descoperite întâmplător în zonă, moment în care au fost amintite şi urme mai vechi ale căutătorilor de comori.

D. M. Teodorescu a fost primul arheolog care a pus piciorul în cetatea de la Blidaru, în anul 1921, dar primele cercetări arheologice sistematice au început abia în 1953 și au fost coordonate de C. Daicoviciu. În urma campaniilor de săpături, care continuă şi în prezent, zidurile cetăţii au fost dezvelite aproape în totalitate. Cercetările au vizat şi terasele amenajate în apropierea cetăţii, unde au fost identificate mai multe turnuri izolate (Poiana Perţii, Poiana Popii, Muchia Chişetoarei, Poiana lui Mihu, La Vămi), precum şi urmele unor temple (Pietroasa lui Solomon). Citeste mai mult

Cetati dacice – Costesti cetatuie

Ruinele dacice de pe Dealul Cetăţuie erau vizibile în secolul al XIX-lea, însă ele sunt doar sumar menţionate în rapoartele vremii. Susţinut de V. Pârvan, D. M. Teodorescu a început în anul 1924 primele săpături arheologice pe Dealul Cetăţuie. Au fost investigate mai multe zone din cetate, inclusiv turnurile-locuinţă de pe platou, elementele de fortificare şi templele.

Ulterior, săpăturile din perioada interbelică vor fi extinse sub conducerea lui C. Daicoviciu, zona fortificată cu monumentele ei fiind dezvelită aproape în totalitate. O atenţie sporită a fost acordată aşezării aflate în apropierea zonei fortificate, fiind cercetate terasele de la Dosu Brăiţei, Coşman, Laz sau Năpărţi. Citeste mai mult