Cetatuia Brasovului

Cand „introduci” o carte, ai doua misiuni clare. Sa te referi la continut si la autor. Citadela Brasovului este mai vizibila decat Biserica Neagra si mult mai consistenta decat ruinele de pe Tampa ori turnurile stinghere care aparau urbea Brasovului din punctele mai vulnerabile. Este un produs de veacuri, un produs al brasovenilor. In acelasi timp, un simbol al capacitatii lor de a se adapta mereu la stari neprielnice. Inceputurile i se umbresc din lipsa arheologiei, iar frumusetea stelara a planului sau general nu se poate admira decat din vazduh si doar partiale vedute, recoltate doar din anumite puncte cardinale. A trait in ultimele ei etape de viata ca simbol de autoritate politica si punitati impuse din afara, peste capul celor care au construit-o, si a esuat carciumioara cu pretentii, dar fara rigori capitaliste. Este mai mult golita de scenografie adecvata, decat goala cu-adevarat. A devenit trista prin parasire, iar zidurile si-au pierdut culorile sobre, dar curate, punctate de insemne de interventii responsabile, devenite artificii estetice. Si s-a napadit de vegetatie obraznica de joasa calitate. Pata verde a dealului tinde sa o ingroape de-a dreptul ori, pentru nechibzuiti, sa-i ia chiar locul, motivandu-l pentru vreun nou „proiect” cutezator si modernist sau altele mai micute, care sa se apropie parsiv de zidurile ei. Daca tot se intervine, macar sa apara cate un nou „mot”, care sa tradeze virtutile slabe ale arhitecturii contemporane din Romania. Dar justificate/explicabile mereu din necunoasterea evolutiilor ori a substantei originale pretioase, dotate cu „spatii de protectie”, pe care acum le putem citi drept spatii de vizibilitate. Ca subiect de istorie, a fost mereu desfacuta in bucatele, timp de doua secole. Dupa cum i s-au descoperit marturiile de existenta si functionare, nu intotdeauna strans grupate. Fiind arhitectura consistenta, ii mai trebuie timp sa devina un monument istoric decent, temei castelologic si atractie turistica. maximala. Ca si alte fortificatii, si Citadela are o coaja, din care miezul parea ca s-a diluat pana la aproape nesemnificativ. Din acest punct, intervine autorul. Desi contemporaneist, a acceptat provocarea subiectului. Si a facut-o exact cum a procedat in majoritatea telurilor pe care si le-a propus in cariera. A citit cam tot ceea ce se putea aduna la subiect, retinand atat cat sa se lase montat coerent si mereu explicat. A trecut serios peste impedimentul jenant al altora de a nu citi decat ceea ce pricep din limba materna. Si a demonstrat mereu de unde si-a adunat asertiunile. Apoi a tras si generalitati care privesc analogic alte cetati comparabile din Transilvania ori din Tara Barsei. Sistematic, a impartit Citadela in trunchiuri aparte de istorii. Majoritatea militare, dar mereu colorate de suporturi de alta natura, de eroisme punctuale ori incredibile pagini gri, in care cei ce „au facut” s-au pierdut in anonimat, iar cei care „au spus” s-au retinut, pe nedrept, mai usor. Amestecul face, ca peste tot, istoria unui spectacol de timp. Scrisul este al unui istoric, nu al unui literat; adica este clar si convingator. Citadela primeste la urma o monografie de neocolit. Trebuie sa regretam ca Nicolae Pepene organizeaza mai mult decat scrie. Pentru ca organizarea trece, si raman cartile. Ocupandu-se acum de o parte a orasului de care este legat, ii aduce un pretios omagiu, lasandu-se remarcat prin el. – Adrian Andrei Rusu