Mihai Viteazul. Ucis de sabia tradarii

De mult scriitorii de anale slave in Balcani, pornind de la imparatii romani si bizantini si trecand pe la tarii bulgari si sarbi, ajungeau la domnii romani ca la continuatorii autoritatii lor. Supusi unor prelati greci, ca Dionisie Rali al Tarnavei, din care Mihai facu capelanul sau in Ardeal si in Moldova, reorganizatorul canonic al Bisericii locale, bulgarii cerura prin acestia, prin tot soborul acestor sefi religiosi ai lor, libertatea de la Mihai. Iar sarbii, care, o clipa, crezusera in Sigismund, proclamandu-l ca rege al lor, pentru a-l vedea parasind, rusinos, asediul, indelungat si zadarnic, al Timisoarei turcesti, pusera bandele lor, sub Baba-Novac, ars apoi de unguri pentru cauza, invinsa, a lui Mihai, si sub atatia altii, in serviciul eroului, care era si al lor, alaturi cu taranii si boierii munteni si moldoveni care inconjurau pe seful firesc al rasei lor.

Valoarea politica a lui Mihai Viteazul, dupa tot ce s-a gasit in timpul din urma cu privire la spusele si faptele lui, nu mai poate fi tagaduita. Ea face dintr-insul, biet bastard domnesc, lasat fara instructie, crescut prin straini, fara tara ani de zile, ajuns intamplator Domn al unei tari fara tezaur, fara armata, fara aliante ca si fara mijloace de actiune, una din marile personalitati ale veacului al XVI-lea. Acela pe care, pentru vitejia si martiriul sau, ai sai il considera drept un sfant si mucenic, se ridica astfel si in stima cercetatorului strain al politicii universale. – N. Iorga