Zilele acestea am descoperit pe academia.edu cartea „AL WA: prinţul negru al Vlahiei şi vremurile sale” lansata in 2017 de catre 3 cercetatori romani ce au studiat din nou mormantul 10 din Biserica Sfantul Nicolae de la Curtea de Arges.
Mai jos este un scurt rezumat al introducerii:
Mormântul 10 din Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș a starnit mult interes de-a lungul timpului. Acest mormânt este asociat cu istoria României Mari și este cunoscut pentru faptul că acesta conține scheletul primului stăpânitor al unei părți din România Mare. Numărul mormântului i-a fost dat arbitrar după cercetările arheologice, care au dezvăluit că acesta era singurul mormânt cu sarcofag din interiorul bisericii. Însă Mormântul 10 nu a avut liniște de-a lungul timpului, fiind politizat și folosit ca simbol.
Mormântul 10 este și o parte din povestea României Mari ce a ajuns în mâinile celor care nu au știut ce să facă cu el. În timpul Sămănătorismului, se dorea purificarea României de „excesele modernizării”. Răposatul din Mormântul 10 nu era un țăran, ci un nobil cu nestemate, iar pietrele prețioase ale acestuia erau cam ungare (asa pareau atunci). Iar aceasta poveste nu se potrivea cu imprejurarile istorice din acel moment, cand abia ce au fost trasate noile granite in urma tratatului de la Trianon. Chiar și așa, regele Ferdinand a venit la Curtea de Argeș să vadă acest mormânt și să se asigure că ceea ce s-a găsit acolo există cu adevărat. Ulterior, și alți făuritori ai României Mari au vizitat acest loc (Brătienii, Iuliu Maniu, şi Alexandru Vaida Voievod).
În ziua în care acești oameni au ajuns la Mormântul 10, a fost descoperită o altă lespede aproape intactă în biserică, sub dale. Aceasta purta numele lui Voislav, fiul Marelui Alexandru Voievod.
Cartea este si o urmare a cercetarii legata de ADN-ul Basarabilor ce a fost realizata de Institutul de Biologie din Bucuresti, Universitatea Babes Bolyai din Cluj si Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi intre anii 2011-2014.
Puţine morminte i-au atras pe cei vii precum Mormântul 10 din Biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş. Multe răspunsuri şi sensuri i-au fost asociate, fie documentate, fie arbitrare, fie – pur şi simplu – interesate. Se potriveau numărului mormântului, singurul mormânt cu sarcofag descoperit în vara anului 1920 în interiorul bisericii. Numărul i-a fost dat arbitrar după încheierea cercetărilor, numărătoarea locurilor de veci începând de lângă altarul lăcaşului şi coborând spre pronaos, în care, de un secol, odihneau fondatorii dinastiei de cancelari ai României, Brătienii.
AL WA: prinţul negru al Vlahiei şi vremurile sale – 2017, Adrian Ioniţă, Beatrice Kelemen, Alexandru Simon
Încoronat în moarte cu o diademă, răposatul din acel mormânt era primul stăpânitor al unei părţi din România Mare, adus lumii acelor zile înainte de coroana de oţel de la Alba Iulia, aşezată pe capul lui Ferdinand doi ani mai târziu şi mai devreme pe cel al lui Carol, întâiul rege al României, care odihnea din toamna lui 1914 în vecini la Argeş, în rezidita biserică a Mănăstirii lui Neagoe Basarab. Un simbol politic, (re)politizat de la descoperirea sa, defunctul din Mormântul 10 nu a avut linişte. Poate nici nu i se cuvenea, atât din vremea sa, cât şi din timpul care ni l-a readus fără sfială.
Istoria Mormântului 10 este povestea României Mari, o jucărie scumpă căzută în mâinile celor pregătiţi prin ambiţie pentru dar, însă care nu au ştiut ce să facă cu acesta. La o lună de la Trianon, unde Transilvania şi cea mai mare parte din Maramureşul şi Banatul Regatului Ungariei reveniseră României, şi la trei ani după ce ţăranii ţâşniseră de la scaldă împotriva nemţilor, de sub pardoseala bisericii domneşti de la Argeş s-a întrupat un schelet poleit. Nici acesta, nici cei care l-au găsit poate nu şi-au dorit-o.
Domnii români de la începuturile ţărilor, strânse într-un regat secole mai târziu, erau nişte ţărani mai înstăriţi, buni şi drepţi, stăpânind de pe prispă în numele unor dorinţe izvorâte nu din vremurile Evului Mediu, ci din timpul Sămănătorismului, care căutase să purifice România în ajunul Primului Război Mondial de „excesele modernizării”. Răposatul ridicat din sarcofag de sub giulgiu era orice numai nu un ţăran scăpat de sub gloanţele trase de către guvernul liberal ţinut de Brătieni împotriva răsculaţilor la 1907, treisprezece ani înaintea căutărilor arheologice de la Argeş.
În cel mai bun caz, el era o opincă cu nestemate, iar pietrele preţioase îi erau cam ungare. Chiar şi aşa, regele a venit la Curtea de Argeş ca să vadă ceva ce nimeni nu credea că există, cu atât mai puţin după ce soldaţii germani aruncaseră – după modelul eteriştilor la moartea lui Tudor Vladimirescu – osemintele lui Mircea cel Bătrân de la Cozia şi izbiseră craniul lui Radu cel Mare de la Dealu, crezând că-i aparţine lui Mihai Viteazul, cel plecat deja în bejenie în Moldova. Iar după Ferdinand au pornit şi ceilalţi – mai puţin timizi – făuritori ai României Mari. La Argeş au sosit şi Brătienii, şi Iuliu Maniu, şi Alexandru Vaida Voievod. Au venit împreună.
În ziua în care ei au ajuns, de sub dale a mai ieşit ceva, un nume: Voislav, fiul Marelui Alexandru Voievod. Era singura lespede descoperită aproape intactă în biserică, sub dalele ei, în afara celor păstrate – fără mormânt – în pronaos: „piatra lui Negru Vodă” şi „statuia lui Negru Vodă”. Pe deasupra, numele de pe lespedea găsită în timpul vizitei de stat era sârbesc. Nici Republica de la Timişoara, nici Banatul Mare nu erau în acea vreme prea departe. Trecuse o săptămână de când Mormântul 10 fusese găsit.
Defunctul din mormântul nedorit arăta a nobil ungur. Singurul nume, care se putea citi cu adevărat în biserica de la Argeş, era slav de suflet. Nimic mai greşit pentru dorita Românie Mare, oficializată în acea vară.
Aşezată sub semnul înfruntării dintre ortodoxie şi catolicism, dintre români şi maghiari, precum o aşternuse Alexandru Davila pe scenă prin Vlaicu-Vodă (1902), naşterea ca stat a românilor (valahi după sursele vremurilor medievale) se deosebea – măcar după aparenţe – de ceea ce i-ar fi fost potrivit timpului descoperirii Mormântului 10. În el şi în jurul său, aveai bogăţie, nu aveai ortodoxie, în mod cert nu pură, şi mai ţineai – prin Voislav – un nume din spaţiul stăpânit de Belgrad, sigur în vara lui 1920.
Nici graniţa pe Dunăre, nici cea pe Carpaţi nu erau garantate, aşa cum se dorise: cea dintâi aducea – în definitiv – un prieten României Mari; cât o priveşte pe cea de a doua, ideea formării Ţării Româneşti de către un Negru Vodă venit din Transilvania (aşa cum afirmau cronicile) fusese eliminată de ştiinţă cu vreo două decenii înaintea apariţiei României Mari. La 1920 Carpaţii fuseseră încă trecuţi fără ca România să aibă în spate „legitimitatea reîntoarcerii lui Negru Vodă”. Alte legitimităţi au trebuit făurite.
Mai jos se gaseste cartea in format PDF ce poate fi descarcata.
Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:
- Carturesti
- Litera
- Librex
- Libris
- Cartepedia
- Okian.ro
- Librarie.net
- Compania de Librarii Bucuresti
- Anticexlibris