Cuvintele dacice păstrate până în zilele noastre

Etimologia este cunoscută ca fiind, pe scurt, evoluția în timp a cuvintelor, de la prima utilizare a acestora până în prezent. Această știință observă și analizează modificările de formă, împrumuturile între limbi, elementele înrudite și recrearea formelor inițiale ale cuvintelor.

În lucrarea intitulată “Dicționarul limbei istorice și poporane” B.P. Hașdeu analizează definițiile etimologiei date de cercetători în domeniul lingvistic din aceeași perioadă:

“Curtius incepe clasica sa opera prin aceia că: etimologia este sciința menitä a urmări originea cuvintelor și filiațiunile lor reciproce. Pentru Pott, etimologia este: descompunerea cuvintelor în radicale și elemente formative. Când citam pe un Pott și pe un Curtius, ajunge. În fond, tot așa înțelegeau etimologia Menage și chiar Cicerone. Hovelacque a scris un paragraf întreg, intitulat : Pericolele etimologiei, în care ne spune, între cele-l’alte, cum-că exista o etimologia filologica (etymologie philologique) și o etimologia linguistica (Otymologie linguistique), ambele forte primejdiose.” [1]

Etymologicum Magnum Romaniae – Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor. Volumul 1

Substratul dacic al limbii române – lucrări de căpătâi

Etymologicum Magnum Romanae – Dicționarul limbei istorice și poporane reprezintă lucrarea în care Bogdan Petriceicu Hașdeu a analizat cuvintele din punct de vedere etimologic. Aici putem descoperi o varietate de cuvinte de origine dacă ce au fost păstrare pțnă în zilele noastre. Unele dintre acestea și-au păstrat sensurile inițiale, în timp ce altele s-au depărtat ușor de ceea ce semnificau acum aproximativ două milenii, înainte de romanizare.

De asemenea, Ioan Iosif Russu a contribuit într-o măsură extraordinară la analiza substratului dacic al limbii române în lucrarea intitulată sugestiv Etnogeneza românilor. Pe lângă descoperirea cuvintelor de origine dacică din limba noastră, Russu a făcut și o analiză comparativă între acesta și substratul albanez, întrucât ambele limbi au ca fundament limba tracă. De aceea, această metodă prin care se compară limba română cu cea albaneză a devenit una dintre cele mai sigure în ceea ce privește identificarea substratului dacic al limbii noastre.

Pe lângă românii noștri, doi bulgari au cercetat limba tracică. Duridanov și Georgiev au avut o contribuție deosebită în analiza cuvintelor vechilor triburi din spațiul carpato-danubiano-pontic. Aceștia, analizând cuvinte printr-o metodă de comparație lingvistică, au reconstruit pe baza datelor obținute formele străvechi ale acestora.

Aici este lista de cuvinte dacice reconstruite de cei 2 bulgari: https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_reconstructed_Dacian_words

Etnogeneza românilor Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică

Cuvinte românești păstrate din limba dacă

În continuare vom analiza unele dintre cuvintele ce au supraviețuit trecerii timpului, descoperite de către Russu și Hașdeu. Voi aminti doar câteva dintre cele mai uzuale cuvinte din lucrările celor doi, întrucât numărul acestora este foarte mare.

  • Aghiuță

După spusele lui Hașdeu, înainte se credea că Aghiuță are rădăcinile în limba greacă, unde înseamnă “sfânt”. Totuși, analizând mai îndeaproape etimologia acestuia și comparându-l cu unele cuvinte asemănătoare din albaneză, “Aghiuță”, o formă învechită ce descrie diabolicul, a fost pus pe lista cuvintelor de origine tracică.

  • Abur

Tot printr-o analogie cu limba albaneză, s-a constatat că “abur” este un cuvânt cu origini tracice. În daca veche, sufixul av- era utilizat cu înțelesul de “suflare”. Cu trecerea timpului, s-a constatat o transformare în limba română a literei v în b. Astfel, albanezul “avel”, care înseamnă “vapori” sau “respirație” și cuvântul românesc “abur” par să aivă aceleași rădăcini lingvistice.

  • Copil

Deși existent în limbile slavone, acest cuvânt a fost catalogat de Russu ca fiind cu siguranță unul tracic : “totuşi nu se poate afirma cu certitudine că direct din limba română a fost împrumutat copil în toate idiomurile imprejmuitoare (lucrul este sigur numai despre ung., săs., ucr. şi pol.); sigur oricum că la noi nu este împrumut din vreuna dintre limbile care-l cunosc. Astăzi nu mai poate apărea ca ceva temerar atribuirea cuvîntului copil fondului autohton traco-dacic ori illyric, trecut în romanitatea balcanică şi transmis limbilor greacă şi slave (întrucît la slavi n-ar fi împrumut din română, respectiv din albaneză ori greacă).” [2]

  • Mire

Cuvânt utilizat la scară largă în limba română, acesta a fost categorisit de Russu ca având origini preromane. Acesta este derivat din rădăcina *merios, care înseamnă “om tânăr”: “majoritatea cuvintelor înseamnă nu numai ,,tînăr” (noțiune pentru care existau și alți termeni, cu caracter mai larg), ci o anumită categorie de tineri: cei ajunși la maturitate, pe cale de a încheia actul căsătoriei, sau după ce l-au încheiat, adică tocmai semantismul exclusiv al rom. mire şi mireasă. Trecerea vocalei e la i în cuvintul românesc ar putea fi un fenomen fonetic al substratului”.

O listă întreagă de cuvinte românești cu origini tracice ne este pusă la dispoziție tot în Etnogeneza românilor a lui Russu: “cel puțin 80 putînd fi considerate ca sigure: acăța, adiia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, baciu(?), baier, barză, băga, băiat, beregată, boare, bordei, brîndușă, brînză, buidstru(?), burlan(?), burta, butuc, butură, caier, carîmb, cață, căciulă, cîrlan, cîrlig, copil, cotropi, custură, (a)darari (arom.), deretica, desbăra, (descăța, descurca, desghina), desmierda, dop, droaie, genune, ghiară, gorun, gruiu, gudura, încurca, înghina, îngur-í, înseila(?), întărîta, întîmpina, întîmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede,leşina(?), mare, măceș, mădări, mărcat, melc, mieru, mire, mistreț, mişca, modru, morman, munană, mușat, mușca, necheza, nițel, păstra, pînză, prunc, răbda, r(e)azem, ridica, scurma, stărnut(?), steregie, stîncă, străghiată, strugure, (sugruma, suguşa), şir (înşira), şoric, tare, farină, făruş, (a se) uita, undrea, urca, urcior(?), urdă, urdina, urdoare, vătăma, viscol, zăr, zară, zburda, zestre, zgîrma”.

Toponime preromane în România

Există toponime preromane în România? | Conferințele DACICA 4/2021

Întrucât necesitatea denumirii locurilor, apelor și, bineînțeles, a oamenilor a existat dintotdeauna, este cert faptul că unele toponime au rădăcini extrem de vechi. În primul rând, fluviul Dunărea, cu forme diferite în funcție de locul prin care aceasta trecea, a avut o denumire tracică asemănătoare cu forma utilizată astăzi de noi, întrucât era cel mai mare fluviu din această zonă. La fel se poate spune și de munții Carpați.

Sorin Paliga, scriitor, lingvist și, nu în ultimul rând, fost primar al Sectorului 3 din București, și-a dedicat viața cercetării în domeniul lingvistic în special în ceea ce privește toponimele spațiului ocupat de traci acum mii de ani. Analizând în special toponimele românești, el a întocmit o listă cu numele de locuri, așezări, munți și ape care au, cel mai probabil, origini în limba tracică.[3] Această listă conține atât toponime, cât și rădăcini pe baza cărora au fost clădite numeroase nume de locuri sau ape.

Conform domnului profesor universitar Sorin Paliga, printre toponimele preromane întâlnim:

Abrud, Arad, Bîrgău, Buda, Carpați, Chilia, Cluj, Cucu, Deva, Ibru, Mediaș, Nera, Oradea, Safta, Siret, Timiș, Tarcău, Tarcea, Vedea, Videle, Vidraru, Vința.

Pe lângă acestea se adaugă cuvinte de origine tracică care sunt întâlnite foarte des în toponime românești: codru, cătun, baci, bade, ban, deal, drum, oraș.

Toate aceste toponime sunt analizate și explicate în cadrul videoconferinței cu Sorin Paliga din cadrul Conferințelor DACICA 4/2021.

Cu toate că originea tracică a acestor cuvinte este susținută și de alți lingviști români și internaționali, precum Russu sau Duridanov, lista concepută de fostul primar al Sectorului 3 este pusă la îndoială de unii lingviști contemporani. Dan Ungureanu spune “Pentru o mare majoritate, avem certitudini și consens. ”buric” și ”mormînt” vin cu certitudine din latină. Nu fiindcă un lingvist sau altul o scrie, nu fiindcă un dicționar sau altul o consemnează, ci fiindcă e cert, vădit, acceptat și lămurit. Sorin Paliga se opune nu unei păreri sau alteia, ci unui întreg secol de lingvistică istorică, lui Meyer-Lübke, lui Ovid Densușianu, lui Sextil Pușcariu, lui Al. Cioranescu, lui Rosetti, și întregii metodologii acceptate a lingvisticii istorice.”.[4]

În același articol, Dan Ungureanu se opune vehement afirmațiilor făcute de Sorin Paliga și propune, la rându-i, o listă compusă din cuvintele pe care Paliga le-a catalogat ca fiind de origine tracică. Ungureanu le atribuie acestora origini diferite, precum slavona, turca sau latina, dar nicidecum limba tracilor, având ca fundament pentru afirmațiile sale un întreg secol de lingvistică istorică. Lista completă a acestor cuvinte poate fi găsită în articolul scris de Dan Ungureanu, disponibil mai jos. 

După cum putem observa, studiul etimologiei este extrem de complicat, dovadă fiind micile dispute dintre cercetătorii noștri din acest domeniu. Un lucru, însă, este cert: există un fond tracic în limba română (destul de mic, ce-i drept), acesta fiind alcătuit predominant din toponime. Astfel, numeroase masive montane, vârfuri, râuri și orașe au la bază denumiri tracice, utilizate și păstrate pentru mai bine de două milenii.

Bibliografie si resurse aditionale

  1. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romanae – Dicționarul limbei istorice și poporane, p. 21.
  2. I. Russu, Etnogeneza românilor, p.296.
  3. Există toponime preromane în România? | Sorin Paliga. Conferințele DACICA 4/2021 https://www.youtube.com/watch?v=shTvH-6y7ds
  4. Ungureanu, Aberațiile tracomane ale unui fals lingvist român (Sorin Paliga), https://cabalinkabul.com/2018/07/07/aberatiile-tracomane-ale-unui-fals-lingvist-roman-sorin-paliga/

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.