Scuturile din Dacia

Prezenta lucrare se datorează inexistenței până în prezent, a unui astfel de demers în istoriografia românească. Au fost publicate mai multe obiecte de acest gen, din diferite locații, însă niciodată nu au fost puse toate laolaltă. Ce-i drept, nici nu sunt foarte multe, însă suficiente pentru a fi incluse între două coperți.

Câteva obiecte, în special umbo-uri (umbones) de scut sunt însă inedite și au constituit punctul de plecare în elaborarea acestei cărți. Prezentarea acestora și reluarea celor deja publicate, alcătuiesc osatura lucrării. Nu sunt însă sigur că am reușit să le strâng pe toate. Volumul de informații ce au trebuit prelucrate, a fost pur și simplu copleșitor, într-un interval scurt de timp. Am însă convingerea că prin această lucrare, anumite aspecte ale scuturilor din Dacia, au fost lămurite măcar într-o anumită măsură.

Structura de bază a lucrării constă în patru mari capitole: A- scuturile din Dacia preromană; B- scuturile romane din Dacia; C- scuturi”vandale” din Dacia; D- scuturi din epoca romană târzie.

La finalul lucrării se găsește o anexă (appendix) ce conține contribuții inedite la istoria scuturilor din Dacia.

Încă de la începutul acestei prezentări, se impun câteva precizări privind tipologia scuturilor din Dacia și eventual, apartenența lor la diferite grupe de populații. Forma umbo-urilor, frecvența descoperirilor într-o anumită zonă și analogiile formale din diverse alte regiuni, pot conduce la concluzii interesante în această privință. Se poate însă conchide că nu există forme de umbo-uri care să fie specifice doar Daciei; dimpotrivă, toate piesele prezentate aici își găsesc bune analogii între cele aflate în zona Dunării de jos sau în restul Europei.

Importanța scutului pentru orice războinic antic, nu mai trebuie subliniată. Celebra expresie să vii cu scut sau pe scut (Plutarch, Moralia. Lacaenarum Apophthegmata, 16), așa cum i-a urat o femeie din Sparta fiului său dându-i scutul la plecare în război, poate reprezenta o figură de stil, dar și o realitate. Dincolo de tonul fără echivoc, putem întrezări atmosfera generată de un cod de onoare specific unei comunități de războinici.

Mențiunea lui Herodot despre tracii echipați cu sulițe, pumnale și scuturi mici în contextul războaielor greco-persane din secolul V a.Chr., este oarecum concludentă aici ca  informație istorică. Mai aplicate sunt datele oferite de Strabo, despre scuturile sarmaților roxolani, realizate după spusele sale, din răchită. Utilizarea unor astfel de scuturi  rudimentare, realizate din scoarță de copac, nuiele sau răchită și apoi acoperite cu piei de animale, este confirmată și de Caesar, în contextul războaielor cu galii. Lucrarea de față nu se referă la astfel de scuturi, cumva primitive. Lucrarea de față se referă la scuturile profesionale, fabricate din plăci de lemn și placate pe suprafață și pe margini, cu ținte și garnituri metalice (bronz sau fier), având în centru un umbo metalic, prevăzut cu un mâner pe partea interioară. Este vorba de fapt, despre scuturile care au lăsat urme arheologice.

Scuturile din Dacia – autor Dorel Bondoc

Deținem și câteva reprezentări care redau scene din procesul fabricării scuturilor. Astfel, merită atenție mai întâi o reprezentare pe o gemă antică de la Gardun / Tilurium, ce redă un moment din procesul fabricării unui scut (fig. 3a); un bărbat nud, ce poartă un coif pe cap, mânuiește un ciocan în momentul fixării accesoriilor metalice pe placa de lemn a scutului. De asemenea, pe un vas grecesc a fost pictată o scenă aproximativ similară (fig. 3b); un personaj bărbos, cu un coif pe cap și bustul gol, șlefuiește sau curăță un scut de formă rotundă.

Protecția în luptă era fundamentală pentru reușită, într-o bătălie.

Din aceste motive, scuturilor li s-a acordat o atenție specială. De-a lungul istoriei, întâlnim o gamă largă de scuturi, de diverse forme și dimensiuni, decorate sau nu. Dacă este să-i dăm crezare lui Tacitus, și nici nu avem motive să ne îndoim de spusele sale, la vechii germani abandonarea scutului era considerată o dezonoare. În condițiile unei societăți arhaice, care avea în componență un corp de războinici profesioniști, lipsa scutului din echipamentul unui luptător putea echivala cu o atare situație. La polul opus se situează atitudinea lui Archilochos din Paros (Archilochus, fr. 5 West), care după o bătălie pierdută a preferat să-și abandoneze scutul și să fugă, ca să poată  scăpa; în acest caz, salvarea proprei vieți a primat în raport cu onoarea.

Nu există reguli privind mărimea scuturilor, ci dimpotrivă, o mare diversitate.

Fără îndoială, cele mai profesionale scuturi au fost realizate în epoca romană. Inițial, și romanii au folosit scuturi mici de formă rotundă, la care însă au renunțat ulterior în contextul războaielor cu latinii din secolul IV a.Chr., în favoarea scuturilor ovale și alungite (Titus Livius, VIII, 8). O specializare în aceste sens s-a petrecut pentru prima oară, în perioada  republicană, atunci când scuturile infanteriștilor au fost menționate distinct față de altele, din cadrul armatei romane. Scuturile rectangular-semicilindrice, folosite de regulă de către legionari, erau realizate după o tehnică specială, din placaj de lemn (mai multe straturi), garnituri metalice și piei de animale. O astfel de tehnologie conducea la obținerea unui scut performant, capabil să absoarbă șocurile loviturilor adverse și să ofere protecție posesorului, însă pe vreme de ploaie, pielea ce acoperea placa scutului se îmbiba cu apă făcându-l extrem de greoi și aproape inutilizabil, așa cum ne informează Dio Cassius (LVI, 21) că s-ar fi întâmplat în timpul dezastrului lui Varrus din Pădurea Teutoburgică, în anul 9 p.Chr. Aici se cuvine a aminti și arborii al căror lemn era se preta cel mai bine la fabricarea scuturilor, este vorba despre smochin, salcie, tei, soc, mesteacăn, plop.  

Cât privește utilitatea unor astfel de scuturi în scop ofensiv, pentru anihilarea adversarilor pe câmpul de bătălie, această idee poate rămâne deschisă discuției. Nu putem ști ce anume a vrut să ne transmită Tacitus, atunci când a exprimat această idee, dar ne putem gândi că un astfel de scut putea fi folosit la lovituri frontale, mai ales cu partea metalică centrală (umbo). De asemenea, cu partea inferioară puteau fi aplicate lovituri verticale.

A rămas de notorietate formațiunea romană de scuturi de tip testudo (fig. 86a), utilizată mai ales în timpul asediilor, pentru a-i feri pe soldați de proiectile. După câte se știe, testudo se putea realiza numai din scuturi rectangulare, care trebuie să se fi îmbinat perfect; teoria standardizării unor astfel de scuturi în epoca romană, poate fi discutată în acest caz.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.