Monumente pierdute. „Turnul circular” de la Sarmizegetusa Regia

Fragment din A. Pețan, Monumente pierdute. „Turnul circular” de la Sarmizegetusa Regia (Arheovest VIII, 1. 2020, 221-230)

Este bine știut că imaginea actuală a ruinelor de la Sarmizegetusa Regia diferă de cea care putea fi văzută în sec. al XIX-lea sau începutul sec. XX. Pe de-o parte într-un sens bun, pentru că în ultimele decenii monumentele din zona centrală a situluiau fost curățate de vegetație în mare măsură și multe structuri noi au fost scoase la iveală. Pe de alta, într-un sens nefericit, deoarece au dispărut construcții importante, distruse fie de trecerea timpului, fie în timpul programului de restaurare și conservare dela începutul anilor ’80. În această ultimă categorie se încadrează un monument astăzi foarte puțin cunoscut: “turnul circular” de la sud de fortificația de piatră.

Este vorba de o construcție cu plan circular, situată în apropierea clădirii așa-zisei “băi romane” și considerată parte a acesteia de către arheologi, fără dovezi clarecă ar fi avut această funcționalitate. A fost dezvelită la începutul sec. al XIX-lea, când a fost interpretată drept turn. Clădirea nu mai există astăzi pe teren, fiind foarte probabil distrusă în 1979 sau 1980, când drumul tehnic amenajat pentru betonierele care trebuiau să ajungă în zona sacră a nivelat ultimele urme ale sale, trecând peste ele.

Construcția a fost descoperită în anul 1804, cu ocazia săpăturilor desfășurate la Grădiștea Muncelului de către fiscul austriac. Rapoartele de săpătură consemneazădecopertarea zidurilor unei clădiri mari la sud de cetate și, la mică distanță de aceasta,golirea unei construcții circulare cu ziduri foarte solide. Nu se precizează din ce material erau făcute zidurile. Clădirea cea mare era construită din blocuri de calcar. Putem presupune că și construcția circulară era construită la fel, câtă vreme nu s-au făcut precizări suplimentare. Constantin DAICOVICIU și Ioan GLODARIU, care au văzut șiau amplasat pe plan construcția, nu spun nimic cu privire la structura zidurilor, fiindconvinși că este parte componentă a aceluiași complex (considerat “baie romană”) dincare făcea parte și clădirea cea mare.

Singurele date despre aspectul, dimensiunile și inventarul construcției provindin rapoartele de la 1804. Nu a fost niciodată cercetată de arheologi (sau, dacă aceștia au cercetat-o, nu au publicat nimic, cu excepția unui plan în 1951). Clădirea a fost pentru prima oară reprezentată pe un plan în toamna anului 1804, de către un cartografal fiscului austriac (Fig. 1). Diametrul interior al clădirii, furnizat de rapoartele austriece, era de 3 stânjeni(= 5,67 m). Măsurătorile făcute de Alexandre Simon STEFAN pe planul lui C-tin Daicoviciu oferă un diametru exterior de 8,50 m (cifră care trebuie luată cu aproximație, fiind obținută după un plan de altfel foarte imprecis). Ar rezulta astfel o grosime a zidului de cca 1,40 m. Nu cunoaștem înălțimea zidurilor la momentul dezvelirii lor, însă putem deduce că erau conservate destul de bine, dat fiind că, conform lucrătorilor fiscului, nu exista nici o intrare la nivelul solului și nici ferestre: o astfel de observație nu își avea rostul decât în cazul unor ziduri păstrate pe o înălțime de cel puțin 2m. De altfel, și zidurile clădirii mari de lângă ea erau în picioare la acea vreme până la cca 2 m.

În interiorul clădirii, spre est, a fost identificat un cuptor rotund, cu înălțimeași diametrul de o jumătate de stânjen (= 0,94 cm), plin cu cenușă, cărămizi, zgură și pământ. În clădire s-au mai găsit fragmente ceramice și de râșnițe, bucăți de sticlă,cuie mari și mici, “o piatră cu dungi în formă de coif”, câteva cărămizi, unele lungi și late de un picior, o bucată de fier și “un fragment de os cu dungi”.

Construcția a fost considerată “turn de strajă”, așa cum reiese din referatul prezentat Camerei Aulice din Viena în data de 13 februarie 1805.Până în 1951, când C-tin Daicoviciu a reprezentat-o pe plan (Fig. 2), nu mai avem nici o informație despre aceasta. În acest plan, orientarea clădirii este greșită, eafiind reprezentată cu axul lung paralel cu latura sudică a cetății, adică cu o eroare deaproape 30° față de orientarea reală. Conturul clădirii era încă vizibil la acea vreme,însă Daicoviciu nu ne oferă nici un fel de date: se rezumă să afirme că structura de lasud de cetate, “care a dat mult de furcă predecesorilor noștri întru explicarea ruinelor de pe Dealul Grădiștei, prin tehnica zidurilor și prin încăperea circulară din colțulei sud-estic… este o instalație thermală romană”. Clădirea apare și pe câteva planuriulterioare, preluate de la C-tin Daicoviciu iar pe cel mai recent este orientată corect(Fig. 3). Nu ni se oferă nici un detaliu cu privire la starea de conservare sau la eventuale cercetări desfășurate asupra ei. Singura mențiune referitoare la aceasta după 1951 se află într-o lucrare a Doinei BENEA, care presupunea că este vorba de un frigidarium sau de un turn.

Din păcate, nu s-a publicat niciodată o fotografie sau un desen cu ruinele acestei construcții. În orice caz, nu pare să aibă legătură cu ideea de baie, așa cum arată inventarul ei. Prezența cuptorului cu cenușă și a fragmentelor de râșnițe exclude ideea unui frigidarium, dar și pe cea a oricărei alte încăperi a unei băi romane.

Citeste intregul articol aici: academia.edu

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.