Constantin Erbiceanu – Ulfila – viata si doctrina lui sau starea crestinismului in Dacia Traiana si Aureliana in secolul al IV-lea

CONSTANTIN ERBICEANU – ULFILA VIAŢA ŞI DOCTRINA LUI SAU STAREA CREŞTINISMULUI ÎN DACIA TRAIANĂ ŞI AURELIANĂ ÎN SECOLUL AL IV-LEA.

CATRE CITITORI !

Poti sa cumperi cartea din magazinul online Istorie Veche!

In scrierea de faţă cercetez vechimea creştinismului în Daciile Traiană şi Aureliană. Se dovedeşte că până în secolul al IV-lea era deja răspândit creştinismul în ambele Dacii şi în jurul Mării Negre, că avea o ierarhie regulată, că a existat şi o erezie periculoasă, a audienilor, că sediul principalal ierarhiei era în Scythia Minor-Dobrogea, la Tomis, Constanţa de astăzi. Până la finele secolului al III-lea nu se aşezaseră încă în stânga Dunării nici popoarele slave, nici cele hunice, în jurul țării noastre, Dacia Traiană. Abia cu începutul secolului al IV-lea năvălesc în Dacia Traiană goții, cu toate ramurile lor, unde s-au şi creştinat atât prin populaţia locală, cât şi prin sclavii din Phrygia şi Capadocia, pe care îi luaseră din Asia goții în invazia lor în acele părți. Persoana care a conlucrat mai mult la creştinarea goților pe pământul Daciei Traiane este Ulfila, capadocian de origine, şi care, pe bună dreptate, se poate numi apostolul ginții gotice. Din cauză că o parte dintre goți primiseră creştinismul, o altă ramură a lor, mai numeroasă, a ridicat persecuţie asupra creștinilor din Dacia Traiană. Atunci Ulfila, cu o parte din populaţia Daciei Traiane, trece peste Dunăre în pământul romanilor şi se aşează sub poalele Munţilor Balcani, spre a scăpa viața creștinilor, al căror păstor şi episcop era el. Curând, alte certuri şi războaie ivite între Fritigern şi Athanaric au provocat o nouă persecuție, și mai cumplită, asupra creştinilor, când are loc o a doua emigrare peste Dunăre şi în care mulți creştini au primit cununa martirică. În fine, a treia emigrare a avut loc când conducătorii ginții gotice au făcut cauză comună contra împăratului romanilor Valens. Cu această ocazie iarăşi creştinii suferă noi prigoniri şi martirizări.

Scopul meu, facand aceste cercetări, a fost să dovedesc pe deplin că noi. vechii locuitori ai Dacici Traiane, nu suntem de ieri de alaltăieri creştini, că indată după epoca apostolică au fost semănate ideile creştine pe malurile Dunării că, în fine, pe la jumatatea secolului al ll-lea era binecunoscut creştinismul, că in secolul al IV-lea creştinii din Dacia Traiană au suferit persecutii cumplite din partea gotilor, când un număr foarte mare dintre creştini primesc cununa martirică. Odată constatat acest fapt, nu mai au cuvant nici slavii, nici ungurii, nici sărbii sau bulgarii, să mai susțină fără dovezi că noi am fi fost creştinați prin Chiril și Metodie, adică odată cu ei: ba unii zic incă, că am fi primit creştinismul prin ei şi de la ei. Nu erau aceştia, incă, nici veniţi pe aceste locuri în secolul al IV-lea. Lista cu numele martirilor ce o dau, mai probează că marea majoritate a acelor ce au suferit martiriul crau de gintă romană.
Alătur şi o schiță de hartă a creştinismului din Dacii, după datele pozitive din istoricii bisericeşti.
Rog pe cititori să insiste cu deosebire asupra concluziei mele din acest studiu, în care se precizează rezultatele la care m-au condus în mod obiectiv datele istorice.

„Ulfila” este o carte de istorie universala scrisă de Constantin Erbiceanu. De ce se reeditează astăzi monografia despre Ulfila a lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), apărută în 1898?Mai întâi, pentru a marca o comemorare. În 2013 se împlinesc o sută de ani de la moartea celui care, pe lângă o adevărată şcoală de studii elenistice, a lăsat culturii române un mănunchi de lucrări, cele mai importante fiind: Istoria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi (1888) Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă (1888) Ulfila Viaţa şi doctrina lui sau starea creştinismului în Dacia Traiană şi Aureliană în secolul al IV-lea (1898) Priviri istorice şi literare asupra epocei fanariotice (1901) Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din Academiile din Iaşi şi Bucureşti din epoca zisă fanariotă (1650-1821) (1905).În al doilea rând, reeditarea de faţă se justifică prin chiar valoarea materialului adunat, tradus şi comentat de C. Erbiceanu, la nivelul exegetic şi cu mijloacele filologico-istorice ale vremii sale. În plină reaşezare a zonei balcanice, dar şi a Europei Centrale şi de Est (mă refer la sfârşitul secolului al XIX-lea), când romantismul domina în istoriografia românească, dar şi occidentală, monografia despre Ulfila se înscrie în curentul masiv al construirii unei identităţi sui generis în contrapunct sau chiar în opoziţie cu identităţile cultural-religioase ale vecinilor (bulgari, unguri, sârbi). De asemenea, Ulfila precum şi relaţiile dintre vechii goţi şi populaţia băştinaşă de la nordul Dunării din secolul al IV-lea, sunt revendicate, de autor, ca un model inaugural, al cărui ultim avatar istoric îl constituie relaţia dintre Regele Carol I (un „Ulfila” al secolului al XIX-lea) şi poporul român. România de azi are nevoie, poate mai mult ca oricând, de reactivarea acestui model „ulfilian”.În al treilea rând, monografia ridică o complexă problemă de ordin istorico-teologic, legată de ADN-ul creştinismului de pe teritoriul actualei Românii. În ce procent acest creştinism a fost „latin”, „grec”, „ortodox”, arian sau pur şi simplu apostolic?

Mai multe aici: https://istorieveche.ro/magazin-online/ulfila-de-constantin-erbiceanu/

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.