Variațiuni istorice pe tema anului „Descalecatului Țării Românești”: 1080, 1185, 1215 sau 1241?

Fragment din cartea „Radu Negru Voda – Intre legenda, mit si adevar”

Anul „Descalecatului” Țării Românești, în concepția unor istorici și cronicari români dar și străini fluctuează, în funcție de evenimentele considerate de ei ca determinante, ori de informații preluate din scrieri alterate de patima vechimii lor.

Miron Costin, în virtutea demonstrării vechimii statului moldovenesc consideră că descălecatul lui Dragoș Vodă și cel a lui Negru Vodă s-a făcut în același an 1080.

Dimitrie Cantemir, din considerente necunoscute nouă, avansează ideea anului 1274, (probabil asimilând anul cu perioada de domnie a lui Litovoi și a conflictelor acestuia cu regatul maghiar).

Samuil Micu-Klein în virtutea informațiilor plăcii inscripționate descoperită pe unul din pereții casei lui Ionaș Mone presupune că descălecatul s-a făcut în anul 1185.

Gheorghe Șincai presupune că descălecatul s-a făcut în anul 1215.

Dionisie Fotino pune descălecatul lui Radu Negru în anul 1241, provocat de năvălirea Mongolilor în Transilvania.

Dar anul cel mai mediatizat de către cei mai  mulți dintre istoricii români ai secolului al XIX-lea, este 1215.

Și tot acest lucru plecând de la o eroare foarte gravă cauzată de “neștiința de carte” a unuia dintre meșterii zidari care în timpul reconstruirii Bisericii Domnești de la Câmpulung Muscel din anii 1635-1636, a încurcat două cifre. Astfel încât cifra 8 (ω) a fost confundată cu cifra 7 (ψ) rezultând în loc de anul real 1315 (6823), anul 1215 (6723).

Anul 6723, respectiv 1215, a fost preluat, în mod eronat, și de alte două documente: hrisovul lui Matei Basarab din 1 aprilie 1647 și pomelnicul de lemn de la Mănăstirea din Câmpulung.

Acest lucru acceptat de marea majoritate a istoricilor noștri, a fost însă și cauza multor speculații privind datarea istorică a descălecatului, sau a negării identității reale a voievodului făgărășan.

Trebuie însă să specificăm, marea eroare a cronicarilor și istoricilor români, anul 1315 existent în pisania Bisericii domnești de la Câmpulung, nu semnifică data descălecatului Țării Românești, ci anul morții lui Radu Negru Vodă și probabil a terminării, în mare parte, a construcției Bisericii. Anul 1215 ca și dată a Descălecatului un există pomenit în niciun document istoric, pur și simple provine din eroarea făcută de meșterul constructor care a refăcut pisania, și care a fost preluat ad-literam de către istoricii noștri ca an presuspus al Descălecatului.   

Radu Greceanu (1655- 1725) autor al lucrării “Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Romanească”, (lucrare pierdută, dar care se găsește în mare parte ca informații în lucrarea istoricului sas Johann Filstich, 1684-1743, Încercare de Istorie Românească, n.n.) menționa la: “Anul 6730 (1222). Radu Vodă Negru se arată într-un pomelnic de lemn, pe care îl dăruise unei biserici de mir, ceea ce pentru noi este o nouă mărturie ȋn favoarea datei de 1215 pentru descălecat”.

Se știe faptul că pomelnicele, atât cele pe hârtie cât și cele gravate pe lemn erau refăcute, de către preoți sau călugări, adăugandu-se pe ele domnii și membrii familiei momentului istoric. Este mai mult ca sigur că meșterul gravor care a refăcut noul pomelnic în baza unui pomelnic mult mai vechi, datorită degradării acestuia în decursul timpului, să fi preluat în mod greșit anul mai sus menționat.

Ioan Pușcariu (1824-1911), ȋn stransă legătură cu “plastrografia nevinovată” evidențiată de  Greceanu spune că biserica  de mir de la 1222 nu era o manastie, și că a luat cu timpul caracter și denumire de Mănăstire: “Dar chiar dacă n’ar fi existat nici un chrisov contemporan lui Negru-Vodă, de la anul 1215, având noi chiar și acum inscripțiuni contemporane pe bisericile zidite prin secol. XII și XIII, ale Sașilor din Ardeal, dintre cari cum spun chronicele, chiar și Negru-Vodă, ar fi dus meșteri sä zidesca biserica aceea din Câmpulung, și mai văzând ṣi aceea că chiar și pe celelalte biserici române, fie cât de vechi, se zugrăviau ctitorii cu numele lor, și cu datul fundării, trebuie să presupunem că biserica din Câmpulung zidită la anul 1215 ar fi avut atari zugrăvituri, inscripțiuni, pomelnice, etc., pre care cei de la anul 1636 au mai putut vede pe ruinele biserici surpate numai cu opt ani mai înainte, sau a le avea în proaspeta memorie.”

Părerea istorică lui Ioan Cavaler de Pușcariu despre Radu Negru Vodă a fost una mult promovată de unii istorici ai secolului al XIX-lea, faptul că ȋn secolul al XIII-lea au existat doi Negru Vodă, primul care a ȋnființat statul muntean ȋn 1215, iar cel de-al doilea, cel care îl consolidează începând cu anul 1290. Important de menționat este faptul că Pușcariu nu respinge ideea descălecatului din 1290, dar “ȋntemeierea din 1215” o pune pe seama așa zisei autenticitătii a datelor de pe pomelnicul de lemn menționat de Radu Greceanu.(Ioan Pușcariu, “Ugrinus – 1291, discurs rostit la 9(22) martie 1901 în ședința solemnă de Ioan Pușcariu cu răspuns de B.Petriceicu-Hasdeu“, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, București 1901)

Gheorghe Șincai (1754-1816), prin prisma unui misterios cronicar numit “Anonymus Valachicus” datează descălecatul lui Negru Vodă la anul 1215: “Hronica cea vechie, să dă a greṣit cu 75 de ani, findcă fără de nici o dovadă face ȋnceperea de la anul 1290, ṣi după anii aceṣtia pune ṣireaua domnilor, dar ȋnceperea cu adevărat se dovedeṣte din pisania mânăstirii. Acesta o au zidit ȋntâiul Radu Vodă Negru ȋn anul 1215. (…) Radu Vodă Negru era vodă ȋn Ardeal ṣi Herţeg pe Almaṣ ṣi Făgăraṣ ṣi au coborât la Țara Românească pe Apa Dâmboviţei la Câmpulung unde ṣi-au făcut curţi ṣi mânăstiri la acel an. Venit-au ṣi Basarab, Banul Craiovei ṣi s-au supus lui. și au stăpânit numitul domn toată Țara Românească cu cinci judeţe ale Craiovei până ȋn Dunăre ṣi până ȋn Apa Siretului ṣi ȋn Ardeal ṣi Făgăraṣul, cum ṣi cei mai din urmă lui domni multă vreme au stăpânit acestea, după cum să dovedeṣte titlul hrisoavelor. Iară după aceasta au mutat Radu Vodă Negru, Scaunul la curtea din Argeṣ ṣi făcându-ṣi curţi, au făcut ṣi biserică, ȋn care după moartea lui s-au ȋngropat ṣi i-au făcut ṣi Statui de piatră, adecă chipul lui, care iaste ȋn slona acei biserici”.

Din păcate nu avem informații despre scrierile acestui “Anonymus Valachicus” sau cine a fost persoana care s-a ascuns sub semnătura lui. Remarcabil în textul lui Șincai este faptul că pomenește despre o statuie a lui Negru Vodă, păstrată în pridvorul bisericii. Istoricul Constantin Kogălniceanu în lucrarea sa “Cercetări critice cu privire la istoria românilor” avea să amintească acest fapt, o statuie din piatră: “represintând o figură de om cu părul lung, cu barbă, în cap cu o căciulă naltă, o haină pe d’asupra cu o rondelă în formă de manta cu ciucuri…”. Imaginea personajului fiind identică, personajul reprezentat pe picturile din interiorul Bisericii Domnești de la Curtea de Argeș. Legat de șirul domnitorilor, Șincai mai mult ca sigur a făcut referire la informațiile din „Cronica tabelară”.

Ionaș Mone (protopop greco-catolic la anul 1733, în localitatea Veneția de Jos, în prezent în județul Brașov)  iṣi identifică stră-strămoṣul, Grigore, ca fiind, pe la anul 1185 boier de vază a lui Negru Vodă. Datele acestea se regăsesc în inscripția genealogică a familiei Mone  gravată ȋn piată ṣi postată pe unul din pereții casei. Ionaṣ Mone pune ȋn capul listei ȋnaintaṣilor lui, pe Grigore Venețianul, vistiernic al lui Negru Vodă, ȋntre anii 1185-1216.  Pe placa de piatră sunt menționați anii, ȋn care s-au transmis posesiunile din Făgăraṣ de la un descedent al familiei la altul. Mare parte a strămoșilor lui Ionaș Mone se pot găsi ṣi identifica ȋn documente apartinând perioadei lui Mircea cel Bătran ṣi Vlad Țepeṣ. Despre acest prim Grigore Mone nu există ȋnsă niciun alt document sau o altă informație. Se cunoaṣte faptul că ȋn rândul transilvănenilor români de frunte există obiceiul să iṣi găseacă originile ȋntr-un trecut foarte ȋndepărtat. Este cazul ṣi acestui Ionaṣ Mone membru al ṣcoli Ardelene, care ȋncearca să ȋṣi găsească ascendența strămoṣilor lui ȋntr-un trecut golorios conex cu cel al lui Radu Negru Vodă.

Bogdan Petriceicu Haṣdeu (1838-1907) considera că au existat doi domni care au purtat același nume de Negru ṣi emite ipoteza că statul muntean nu a fost ȋnfiintat de un singur conducător ci este produsul demersurilor a mai multor voievozi succesivi, demers ce este finalizat de către Basarab I. De asemena el nu ia în calcul data de 1292 dar admite că ȋn anul 1215 a existat un descălecat din Făgăraṣ ȋn zona Muscelului. Fireṣte, legat de data de 1215, el este indus ȋn eroare tot de inscripția de pe pomelnicul de lemn amintit de Radu Greceanu.(Bogdan Petriceicu-Hașdeu, “Negru Vodă, un secol și jumătate din începuturile Statului Ţerei Românesci,1230-1380”, Stabilamentul Grafic I.V Socecu, București, 1898)

Atanasiu Marian Marienescu (1830-1915), membru al Academiei Române, va prezenta în fața colegilor săi la 6 mai 1911 o lucrare numită: “Dinastia lui Radu Negru Vodă în Ungro-Valahia (Valahia Mare)”. Prin prisma „rătăcirilor” scriitoricești ale lui Hașdeu, și Marienescu la rândul său va reinventa o nouă cronologie a domnitorilor Țării Românești, începând de la anul 1215:

• Negru Vodă descălecătorul- 1215-1239;
• Mihai (frate cu Negru-Vodă)- 1239-1258;
• Dan (fiu al lui Negru Vodă)- 1258-1298/1300;
• Ștefan Mailat (fiu al lui Dan și nepot al lui Negru Vodă) 1298-1325;

 După accepțiunea domniei sale la anul 1325, începe dinastia Basarabilor care l-a avut ca prim voievod pe Iona (Ivancu) Basarab, care descăleca din Oltenia.

 În probatoriul concluziilor sale, Marienescu prezintă următoarele dovezi:

• Inscripția lui Ionaș Mone care îl desemnează pe Grigore Venețianul ca fiind vistiernic allui Negru Vodă la anul 1185. Marienescu admite însă că anul menționat în inscripție, 1185, este greșit, fiind defapt anul nașterii lui Negru Vodă, iar Grigore Venețianul ar fi fost slujbaș al domnului abia în anul 1215; 
• Informații preluate din Cronicile sârbești. Marienescu doar le amintește, cu titlu generic, fără a face direct referire la vreuna dintreacestea;
• “Istoria Generală”,lucrarea lui Dionisie Fotino în care se prezintă istoria Bisericii Domnești de la Câmpulung începând de la anul 1215, dar Marienescu contrazice părerea istoricului grec, care stabilea ca an al „Descalecatului”, 1241;
• „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese”a lui Gheorghe Șincai, în care autorul a preluat multe informații după “Cronica anonimului român” (lucrare pierdută în zilele noastre, n.n.). Șincai plasează descălecatul la anul 1290. Marienescu consideră această lucrare ca fiind veridică, dar consideră că Șincai a schimbat anul: 1290 în loc de 1215 (neaducând însă niciun argument în favoarea așa zisei erori considerate). În baza unor Cronici Bizantine, Gheorghe Șincai ne redă unele informații despre un anume Cordacuba, numit de către greci și Laxanes care a trecut Dunărea și i-a învins pe Schiții (Tătarii) Negri iar ulterior a ocupat Bulgaria omorându-l pe despotul acesteia, Constantin Tich. Aceste lucruri s-au petrecut în timpul voievodului Valah “Mihaiu” care era pașnic și mult prea bătran (înțelept) și care a murit la anul 1248. Gheorghe Șincai (care citează tot cronicile bizantine, pag 436) scrie că la anul 1257, Mihai, fratele lui Negru –Vodă a trimis 4000 de ostași valahi în ajutorul Bulgarilor în luptă contra grecilor. Regăsim în lucrarea lui Șincai și informații despre domnitorii ulteriori ai Țării Romaneasti: „Constantin craiul Bulgariei, ginerele împăratului Lascare, pentru că împăratul Mihail Paleologul a scos ochii lui Ioan, fiul fratelui său Constantin, acesta s-a sculat contra lui Paleologul și a chemat mai bine de 20000 de Schitae (români de lângă Dunăre, adică Ungro-Vlahi) cu care în grabă năvălind în ţara Romeilor (grecilor) și nădăjduind că pe împăratul Paleolog încă îl va prinde în cale. Drept aceea Românii (ungro-vlahii) întinzându-se prin toată Tracia ca și mreje, au mers până la ţărmurile mării încât nici dobitoace, nici om și nici împăratul nu putea razbate(…). Așadar la anul 1264 în Ungro-Vlahia a domnit Dan care a trimis ajutor de 20000 de ostași Ungro-Vlahi lui Constantin, Craiul Bulgariei”.
• Dimitrie Onciulîn lucrarea “Originea Principatelor române” (pag. 112) amintește documentul lui Matei Basarab în care se vorbește de vechimea bisericii din Câmpulung, ca fiind 1215.

Ca și concluzie, în accepţiunea lui Atanasiu Marienescu,  Valahia a avut două dinastii primordiale: cea întemeiată de Radu Negru Vodă la anul 1215 si care se stinge la anul 1325 și cea întemeiată de Ioan Basarab la anul 1325. Cele doua dinastii nu au  legătură una cu alta: Radu Negru Descălecând din Transilvania, iar Ivanco Basarab trăgându-se din zona Oltului (Atanasie M. Marienescu,  “Dinastia lui Radu Negru Vodă în Ungro-Valahia (Valahia Mare) și dinastia Basarabilor în Oltenia (Valahia Mică) și în Valahia Mare,  ședinţa dela 6 maiu 1911”, Memoriile Secţiunii Istorice, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, București 1911).

În clarificarea celor scrise mai sus, prezentate din lucrarea lui Gheorghe Șincai trebuie să constatăm că anii prezentați de către acesta sunt în urmă cu 100 de ani, iar personajele nu tocmai exacte. Dacă verificăm informațiile prezentate de către Șincai, preluate din izvoarele bizantine vom constata că acel voievod valah Mihaiu care a murit la anul 1248, de fapt 1348, dar real istoric 1352, este în cel mai sigur caz, Basarab cel Mare (1315-1352), numit în cronicile maghiare și „Mihai”.

Fratele lui Negru Vodă, Mihai, de la 1257, cel care a trimis 4000 de oșteni valahi în ajutorul bulgarilor este de fapt Basarab cel Mare, fiul lui Negru Vodă, care trimite în anul 1330 un corp de oaste în sprijinul lui Mihail III Asan (1323-1330) în conflictul acestuia cu depotul sârb  Ștefan Uros IV Dusan. Mențiunea este făcută în „Zakonikul” lui Ștefan Dușan, unde Basarab cel Mare este pomenit sub numele de Ivanco Basaraba.

  Dan I, cel prezentat la anul 1264, este de fapt Dan I, domn al Țării Românești între anii 1383-1386. Acesta va interveni în anul 1386 în lupta fratricida între Ioan Strațimir (1356-1394), țarul Vidinului și fratele acestuia, Ioan Șișman (1371-1395), țarul Vlaho-Bulgariei de răsărit, ajutându-l pe primul cu un puternic corp de oaste.

Constantin Kogălniceanu (1855 ?-1938 ?) în lucrarea sa  “Cercetări critice cu privire la Istoria Romanilor” istoricul îl identifică pe Basarab cu Negru Vodă, “Basarab  I zis și Negru-Vodă”  El consideră că  Radu Negru Vodă nu a existat niciodată ci  este un “mixt” între un așa-zis voievod fictiv, legendar, și Radu I, fiul lui Nicolae Alexandru Basarab. La anul 1908, susținător al negării voievodului făgărășan, Kogălniceanu consideră că “Adevăratul întemeietor al Ţării Românești, tradiţionalul Negru-Vodă, acela care a întruni voevodatele române de pe ambele maluri ale Oltului este Basarab-Vodă”. Argumentul principal pe care îl aduce este faptul că până la anul 1324 nu se gaseste nici o menţiune, in documentele maghiare, despre  “Woyvoda Transansalpina” respectiv un conducător și un voievodat al Ţara Românească, care să includă teritoriile din dreapta și stânga Oltului.  

Un alt argument pe care marele nostru istoric îl considera “definitoriu” este  faptul că pe soţia lui Basarab cel Mare o chema Margareta (Marghita) și tot Margareta este numele unei contese catolice din Transilvania care se intitula “doamna lui Negru Vodă”. Inducând faptul că este vorba despre una și aceași persoana, Kogălniceanu ne lasă să înţelegem că Basarab nu poate fi altul decât Negru Vodă. In contradictoriu putem spune ca nu există niciun document care să ateste numele soției lui Basarab cel Mare. Numele lui Basarab apare în pisaniile de la Tismana singur, abia în anul 1711, în pisania de la Câmpulung apare alăturat de el și numele de Marghita. Este posibil să nu cunoaștem numele soției lui Basarab cel Mare, numele de Marghita fiind preluat de către preoti de la soția lui Negru Vodă, mama lui Basarab.

În accepţiunea lui Kogălniceanu, Basarab cel Mare, Negru Vodă, este fiul lui Tihomir (Thocomerius),  iar Tihomir, la rândul lui este descendent al al voievodului oltean Bărbat.

Marele nostru istoric aduce o “interpretare proprie”  a argumentelor care vin în sprijinul lui Radu Negru Vodă, și anume că  mențiunea din pisania bisericii de la Câmpulung face referire la Basarab (deși pe ea apare clar menționat ““bătrânul și preamilostivul creștin Radu Negrul Vodă, carele au fost din început descălecător al Țării Românești”).

De asemenea, ignoră informațiile hrisoavelor domnești care-l menționează pe Negru Vodă, precum și documentele orașului Câmpulung, calificându-le drept falsuri.

Ioan Constantin Filitti (1879-1945) in lucrarea sa “Despre Negru Vodă” pe care o prezintă în sedinţa Academiei Române din 17 octombrie 1924, concluzionează faptul că  adevăratul întemeietor al Valahiei este Basarab care este fiul lui Tihomir, un voievod din ținuturile Oltului și ale Argeșului. Înaintând doar supoziții, Filitti “intuiește” că Basarab se naște în anul 1280 iar tatăl acestuia, Tihomir este fiul lui Litovoi. De asemenea, el afirmă că Radu Negru Vodă nu a existat, iar legendarul Negru Vodă “înglobează ” pe primii conducători ai Valahiei și anume pe Basarab I și pe fiul acestuia, Nicolae Alexandru.(I.C. Filitti, “Despre Negru Vodă”, Extras din: Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice. Seria III, tom 4, mem. 1, p. 1-39 ,București, 1924).

Cronica Bizantină a lui Nicefor Gregoras  (aprox. 1299)

O alta confirmare a existenței unui stat valah în jurul anilor 1300, condus de către un principe valah, ne-o ofera istoricul bizantin Nicefor Gregoras (cca. 1295 – 1360) care în lucrarea sa „Istorii Bizantine”, elaborată în 37 de cărţi (aferentă perioadei 1204-1359), scriind despre regele Serbiei, Ștefan Uros II Milutin, (1282 – 1322) și care a trăit între anii 1253 – 1321, nu uita să specifice despre necazurile matrimoniale ale acestui domnitor: „Ștefan Milutin peţi cam pe la 1300 pe Evdochia, sora Împăratului Andronic, cerere care aduse pe Împărat în mare încurcătură, fiindcă și el ţinea la prietenia regelui, sora lui însă refuza să-l iee în căsătorie, deoarece regele fusese căsătorit încă de trei ori. Cu cea d’intâi femeie, fiică principelui Valahiei, nu trăise decât puţin timp și o retrimise în patria ei. Luând în căsătorie pe sora soţiei fratelui său, pe care o scoase dintr-o mănăstire; dar biserica nevoind să recunoască legitimitatea unei atare însoţiri, principele fu nevoit s’o lepede curând după aceea, si el lua în căsătorie pe fiica domnului Bulgariei, Sfendislav; dar răcindu-se iubirea și către aceasta din urmă, căuta acuma o incuscrire mai strălucită” (A.D.Xenopol – “Istoria Românilor din Dacia Traiană”, Volumul III <Primii domni și Vechile Așezăminte 1290-1457>, Editura Cartea românească, București, 1925).

Cronicarul bizantin nu face confuzie între Valahia și Vlaho-Bulgaria. Conducătorul Valahiei este numit principe, „herţeg” în limba maghiară, așa cum este prezentat Negru Vodă în toate documentele. Interesant este însă faptul ca deformarea numelui personajelor apare și la Gregoras, ţarul vlaho-bulgar, Teodor Sviatoslav (1300-1322) este prezentat sub numele de „Sfendislav”,  deformări practicate și de alţi scriitori și copiști în documentele timpului, legat de numele Negru Vodă, care în documentul maghiar de la anul 1332, este menţionat prin numele tatălui său, Tihomir.

Menţiunea lui Gregoras despre principele Valahiei, ne aduce o informaţie foarte importantă, existenta unei fiice a lui Radu Negru Vodă, al cărei nume nu-l cunoaștem din păcate. 

Poti cumpara editia din 2018 a cartii de aici: Radu Negru Voda – de Cornel Birsan si Cristian Mosneanu

---

Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:

1. Carturesti
2. Litera
3. Librex
4. Libris
5. Cartepedia
6. Okian.ro
7. Librarie.net
8. Compania de Librarii Bucuresti
9. Anticexlibris

---