Geto-daci – tribul bessilor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai

Mănăstirea Sfintei Ecaterina, aflată în sudul Peninsulei Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).
În anul 337 d.Chr., mama Impăratului Roman, Constantin cel Mare (306 – 337) , Elena dispune construirea la poalele muntelui a unei capele, închinată Rugului Aprins.
Între anii 527 si 565 d.Chr., Împaratul Iustinian (527 – 565) ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins. Mănăstirea va pastră acest nume până în secolul al IX-lea, când unui preot i se va revela într-o viziune că moaștele Sfintei Ecaternina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642 m). După găsirea moaștelor, acestea vor fi aduse în mănăstire și așezare într-o raclă de argint. Din acel moment lăcașul de cult va purta numele Sfintei Ecaterina. Ecaterina a a fost o martiră creștină, torturată și ucisă în anul 305 d.Chr. prin decapitare.

Manastirea Sfanta Ecaterina de pe muntele Sinai, Egipt

Partea surprinzătoare a evenimentelor petrecute în anii 527 – 565, este faptul că Iustinian a trimis în Sinai, o sută de familii de “servitori/sclavi ai romanilor” după cum menționează în lucrarile sale, Patriarhul Ortodox al Alexandriei, Eutychius (877 – 940), cunoscut și sub numele arab de Sa’id ibn Batriq, cu scopul de a construi mănăstirea, ai sluji și a o apăra. În lucrarile sale, Eutychius, scrise în limba arabă acești sclavi ai romanilor sunt numiți “Abid – al – Rum“. Descendenții acestora trăiau și în timpul Patriarhului, numindu-se Lahmiyin. Termenul de Lahm, derivă de la valahi – V-lahmiyimi (în limba arabă neexistând litera V la început de cuvânt), pe calea lai – lahi – vlahi.
Povestind despre construirea mănăstirii, și a locului hotărât pentru amplasamentul ei, Patriarhul Eutychius, reda discuția dintre Imparatul Iustinian și funcționarul trimis pentru administrarea construcției:
“Auzind călugarii de evlavia lui Iustinian, merseră la el cu rugămintea de a le face o mănăstire, întrucât ei n-aveau încă un adăpost și trăiau împrăștiați în preajma rugului din care vorbise Dumnezeu lui Moise. Împăratul trimise pe un legat al său și-i dete puteri depline să clădeasca o astfel de mănăstire. Acesta gândea s-o zidească pe munte, însă, din pricina lipsei de apa, își schimbă planul și o înălță jos, la poale.
Intors la Constantinopol, îi vorbi Împăratul:
– De ce n-ai zidit mănăstirea în vârful muntelui?
-Am zidit mănăstirea lângă rug și apa, de-aș fi zidit-o pe vârf, călugarii ar fi ramas fără apă; și dacă vreodata ar fi fost împrejurați, li s-ar fi tăiat apa și-ar fi murit de sete.
Împăratul zise:
– Cel puțin trebuia să nivelezi muntele spre miazănoapte, ca într-acolo să nu-i vatame nimeni!
– De-am fi pus la cheltuială întreg tezaurul Egiptului, Romei si Siriei, tot n-am fi putut nivela muntele!
Imparatul se mânie foarte și porunci să i se taie capul. Trimise apoi un alt legat și cu el o sută de sclavi ai Romei (bessi, subl.n), cu soțiile și copiii lor… și le zidi case în afara mănăstirii, unde să poată locui și străjui mănăstirea și călugării.”

Anterior însă, Patriarhului de la Alexandria, în anul 570, pelerinul Antoninus Placentinus, vizitând acele locuri, menționa că la Mănăstire se vorbeau cinci limbi: latina, greaca, siriaca, egipteana și bessa. Afirmația lui Placentinus este cea mai pertinentă, privind identificarea sclavilor romani duși de Iustinian, cunoscuți în istoria antică cu numele de bessi, ținând cont și de faptul că acesta vizitase mănăstirea imediat după ridicarea ei.
Tribul Bessilor făceau parte din marele popor geto-dacic, care ocupaseră inițial teritoriul cuprins între Munții Balcanici și Munti Rodopi, pe Valea Râului Marița. Ulterior parte din ei, după ocupația romana, vor emigra în Dobrogea (zona Histriei) și în Carpații septentrionali. Herodot îi descrie ca pe o castă-preoțească, iar Strabon îi menționează ca fiind cel mai feroce trib dacic din Peninsula Balcanică.
Care au fost motivele pentru care Iustinian a optat pentru un neam dacic, bessi in cazul nostru:
– în primul rand pentru că erau unul din cele mai războinice triburi, aptitudini utile pentru apărarea mănăstirii;
– faptul că bessi erau homines religiosi, supuși voinței conducătorului lor, dar și castei sihaștrilor polistai ; polistaii erau considerați o castă anterioră ca obiceiuri, esenienilor (Flavius Iosephus – Antichitati Iudaice ) ;
– erau foarte buni constructori în piatră, dovadă construcția ulterioară a clădirii;
– erau buni agricultori, ei și urmașii lor fiind singurii agricultori din toată masa de beduini care îi inconjoară;
– Iustinian, avea mare incredere în ei, acești bessi fiind considerați “cea mai buna garnizoană” după cum consemnează în scrierile sale unul din generalii împăratului);
– un alt motiv pentru care Iustinian avea mare incredere în ei, era faptul că se înrudea cu ei (!); unchiul său Împăratul Iustin I (518 – 527) era de origine dac (!).
Prezenta bessilor, ca oameni religiosi nu este unică în Orientul Mijlociu, în Viața Sfântului Teodosie se pomenește că în mănăstirea întemeiată la răsărit de Betleem, în secolul al VI-lea, existau patru biserici: una pentru bolnavii mintali, și trei în care se slujea în limbile greacă, armeană și bessică. În secolele VI-VII, mai existau în Palestina, două mănăstiri cu numele de Soubiba, una cu oficiere în limba besică și una de limbă siriană.

Fragment din capitolul „Oameni si zei” din cartea Istorie Furata – Cronica romaneasca de Istorie Veche – autor Cornel Birsan.

Citeste capitolul intreg aici: https://istoriefurata.istorieveche.ro/oameni-si-zei

Partenerul nostru Venio are o oferta de masti de protectie KN95 aici: https://magazin.venio.ro/produs/masti-de-protectie-kn95/

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.