Lună: aprilie 2020

Reconstrucția unui scut din epoca dacică

Borangic Cătălin, Marcu Marius, Barbu Marius

„În imaginarul Antichităţii, arma asociată invariabil cu războinicii daci a fost teribila sabie încovoiată, falx dacica, aceea care, chiar şi după aproape o jumătate de secol, încă bântuia memoria soldaţilor romani de vreme ce retorul Cornelius Fronto1 face o paralelă când descrie starea de spirit a legiunilor lui Lucius Verus trimise să lupte din nou cu vestita cavalerie a arcaşilor parţi. Dincolo de această armă-simbol trebuie spus însă că panoplia războinicilor de la Dunăre era mult mai diversificată, cuprinzând toate tipurile de arme, utilizate de diferite categorii de luptători. Scutul însă, în diferitele lui forme, era necesar oricărui războinic, indiferent de rang sau statut, utilitatea lui fiind evidentă, cu excepţia unor grupe sau unităţi a căror specializare excludea purtarea lui (cavalerie uşoară, arcaşi, prăştieri etc.). Principala funcţie a scutului, aceea de a proteja luptătorul împotriva oricărui tip de armă sau acţiune inamică, îl făcea extrem de util, ceea ce a determinat o atenţie aparte acordată fabricării armei în sine. Deşi aparent facilă, tehnologia de fabricare a acestei arme este departe de a fi simplă, chiar şi atunci când vorbim de scuturi rudimentare, placajul, componentele metalice sau de altă natură, precum şi asamblarea piesei necesitând o sumă de cunoştinţe tehnice, anumite resurse materiale şi tehnologice. Era una din puţinele arme cu o funcţionalitate strict războinică, secundar putând avea şi o funcţie identitară, circumscrisă însă tot universului marţial. Acestor funcţii li se adăugau în unele cazuri şi o serie de atribute cu rol apotropaic, relevate de prezenţa armei în cadrul mobilierului funerar al unor războinici. Acest lucru nuanţează importanţa scutului în lumea celor vii, model al lumii celor morţi. Tacitus, vorbind despre scuturile barbarilor germanici, împestriţate cu vopselele ce li se par lor cele mai frumoase, afirma că lepădarea scutului este cea mai mare ruşine; celui însemnat cu pata aceasta nu-i este iertat nici să stea faţă la jertfe, nici să intre-n sfat, şi mulţi dintr-înşii, după ce au scăpat teferi din războaie, au pus capăt ruşinii lor cu ştreangul2. În structurile sociale barbare, dominate consistent de valori marţiale, scuturile prezentau certe calităţi identitare.
Toate aceste date fac interesantă şi necesară o incursiune în matricea istorică a scuturilor dacice, în încercarea de a determina apariţia, evoluţia şi rolul scuturilor în fenomenul militar nord-dunărean al secolelor II a.Chr. – sec. II p.Chr., precum şi în sfera tehnologică a producerii unui scut de calitate. Acestor direcţii de cercetare li se adaugă observaţiile privind folosirea scuturilor în luptă.” Citeste mai mult

DOCUMENT – Vlad Țepeș și singura bătălie navală din istoria evului mediu românesc – un succes răsunător până în Italia

Text și document preluate cu bunăvoința autorilor Corpus Draculianum

În ianuarie 1462 Vlad își împărțea armata de vreo 5-6000 de oameni în sașe corpuri, lasându-le să treacă Dunărea prin cele mai importante șase vaduri ale sale:  Isaccea, Hârșova, Silistra, Turtucaia, Ruse și Nicopole. În cele din urmă două cazuri, corpurile de armată erau conduse de voievodul valah și cel mai important susținător al său, Neagoe de la Strehaia (sau Neagoe Craiovescu), strămoșul celebrilor Craiovești, marile ajutoare de mai târziu ale lui Mihai Viteazul. Cele șase corpuri de armată valahe atacaseră în mod cât se poate de deliberat și îndelung cugetat capacitățile de reacție rapidă la Dunăre ale sultanului, formate în special din temuții akıncı-i și trupele personale ale beilor de Nicopole și Silistra. Genialitatea acțiunii nu a constat doar în rapiditatea execuției atacului, ci mai ales în natura obiectivelor distruse. Armatele valahe nu au atacat frontal trupele de akıncı-i, ci doar le-au distrus sistematic subzistența. Akıncı-ii erau la bază un fel de țărani soldați, care în timpul când nu jefuiau, practicau agricultura și alte îndeletniciri specifice oricărui țăran local. În plus, din comunitățile locale care furnizau akıncı-i, doar o mică parte din locuitori erau soldați activi. Cei mai mulți rămâneau acasă și doar trebuiau sa susțină logistic soldații activi, ce plecau în acțiunile de jaf numite akın. Tocmai aceștia au avut cel mai mult de suferit. Citeste mai mult