Regii daci Cotiso și Dicomes în vremea lui Octavian August (40 î.Hr – 14 d. Hr.)

Fragment din Codex geto-dacorum – Istoria de 1000 de ani a geto-dacilor – de Cornel Bîrsan

cca. 40 ? – cca.38
?  î.e.n. Comosicus

„După moartea lui Deceneu l-au socotit demn de venerație pe Comosicus, fiindcă era la fel de învățat. Pentru pregătirea lui era socotit și rege și prim preot și judecător în justiția supremă.” – Iordanes – Getica [1]

Urmaşul lui Deceneu a fost tot un preot zamolxian pe nume Comosicus, dar posibil că nici acesta nu a domnit un timp îndelungat. Pe fondul contradicţiilor dintre conducătorii de uniuni de triburi, statul lui Burebista s-a fărâmiţat îniţial în patru state:

Vezi cartile noi in magazinul online!

“ … uniunea de triburi transilvăneană, uniunea de triburi din şesurile Dunării de Jos, uniunea tribală din Maramureş şi Slovacia şi, în sfârşit uniunea triburilor din Galiţia şi Moldova de nord. [2]

Această împărtire se va modifica la scurt timp, zona Munteniei împărţindu-se între doi conducători de uniuni de triburi, Cotiso şi Dicomes.

Octavianus Augustus – primul împărat roman


35 î.e.n. Cotiso versus Octavianus Augustus

Despre regele geto-dac Cotiso sau Cotisoni, cum mai este menţionat în documente, avem puţine informaţii. Se pare că el conducea o uniune de triburi din Muntenia de vest şi sud-vestul Transilvaniei (este menţionat în documente atât rege dac cât şi rege get).

Chiar dacă statul geto-dac se fărmiţase în mai multe regate, ele reprezentau pentru Imperiul roman o făţisă ameninţare.

Aducându-i-se la cunoştiinţa viitorul împărat Octavianus Augustus ((n.63 î.e.n.- 14 e.n.) despre atacurile piraţilor din Marea Adriatică, acesta dispune generalilor săi organizarea unei campanii militare în insulele deţinute de tâlhari. Victoria asupra acestora şi debarcarea trupelor romane pe coastele dalmatice îi va prilejui lui Octavianus posibilitate de a-i ataca pe daci, vechea dorinţă a lui Iulius Cezar.

Octavianus a înaintat în interiorul continentului: “ până ce sosi la râul Sava, în ţinutul segestanilor, care este şi el al peonilor (populaţie de origine celtică, n.n.). În regiunea acesta se află un oraş bine întărit, ocrotit de cursul râului şi de un şant foarte mare. Astfel fiind, cezarul dorea foarte mult să-l ocupe spre a-l folosi ca depozit (de aprovizionare) în războiul împotriva dacilor şi bastarnilor, care sunt dincolo de Istru. – Appian – Istorie Romană [3]

În urma unui atac terestru şi fluvial, Octavianus cucereşte Segesta. Cetatea Segesta era amplasată pe teritoriul actualei localitaţi Sisak din Croaţia.

De aici Octavianus putea să invadeze Dacia atât pe cale terestră cât şi cea fluvială, pe râul Sava care se varsă în Dunăre. În plus îşi putea aproviziona armata, prin transport fluvial, cu grânele pe care le solicitase segestanilor.

În mod interesant însă Octavianus renunţă la planului lui de a invada Dacia, se întoarce la Roma, de unde în plină iarnă a anilor 35-34 î.e.n. pleacă în Gallia cu scopul de a invada Britannia.

Motivaţia renunţării la planul de invadare al Daciei, este conform opiniei istoricilor, o întâlnire dintre Octavianus Augustus şi Cotiso, care a avut loc la Segesta, sau în împrejurimile cetăţii.

Înţelegerea celor doi s-a concretizat pe renunţarea invadării Daciei de către Octavianus, neamestecul geto-dacilor în teritoriile romane din Balcani şi sprijinul necondiţionat a lui Cotiso fată de “imperator” în cazul conflictelor militare.

Întelegerea dintre cei doi avea să fie pecetluită prin promisiunea căsătoriei viitoare a fiicei lui Octavianus, Iulia, cu fiul lui Cotiso.

M.Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, iar apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui.” – Suetoniu – Vieţile Cezarilor [4]  

În text, conform istoricilor Suetoniu, a alterat înformaţia, fiind vorba de fiul lui Cotiso, şi nu de fiica lui care ar fi fost făgăduită lui Octavianus. Imperatorul la acea dată era casătorit cu Livia Drusilla, alături de care a trăit 52 de ani. Alterarea informaţiei s-a făcut datorită defăimarilor aduse la adresa lui Octavianus de către Marcus Antonius (n. 82 -30 î.e.n.), rivalul său.

31 î.e.n. Cotiso, Dicomes şi Marcus Antonius

În decursul timpului au intervenit o serie de divergenţe între Cotiso şi Octavianus Augustus. Scriitorii antici susţin că relaţia dintre cei doi s-ar fi terminat urmare unor cereri neacceptabile din partea lui Cotiso. 

“Dacii aceştia trimiseseră mai înainte vreme soli la Cezar (Octavianus Augustus, n.n.) dar nu căpătară nimic din câte ceruseră şi trecură de partea lui Antoniu, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. – Dio Cassius – Istorie Romană [5]

În conflictul iscat între Marcus Antonius şi Octavianus Augustus, Cotiso, a trecut de partea primului. I se va alătură un alt rege get, Dicomes, care stăpânea Muntenia de est şi probabil sudul Moldovei, acesta devenind şi el aliatul lui Marcus Antonius.

“… Îi dădea sfatul (P.Canidius Crassus, general a lui Antoniu, comandant de infanterie, n.n.) să trimită de la el pe Cleopatra, atunci când urma să se îndrepte spre Tracia sau Macedonia, pentru a se măsura într-o luptă hotărâtoare de infanterie. Într-adevăr Dicomes, regele geţilor, îi făgăduise că-l va ajuta cu o armată numeroasă…” – Plutarh – Vieţi paralele [6]

În cursul anului 31 î.e.n., Marcus Antonius, care îşi stabilise cartierul general în Pelopones, pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei impuse de către Octavianus Augustus şi generalul acestuia, Marcus Vespasianus Agrripa. Marcus Antonius şi Cleopatra aveau două variante la dispoziţie: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare şi căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau aliaţi ai lui Marcus Antonius, printre care Cotiso şi Dicomes; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase şi încercarea unui atac pe mare, acţiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.

Marcus Antonius a ales a doua variantă, sperând în obţinerea unui rezultat favorabil. În aceste condiţii, a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr, bătălie care avea să fie pierdută de către Antonius şi aliata lui, Cleopatra.

 Urmare a pierderii bătăliei, Marcus Antonius şi Cleopatra se vor sinucide iar Orientul Mijlociu şi Egiptul vor intra în stăpânirea lui Octavianus August. Care în anul 27 î.e.n., se va înscăuna Împărat al Imperiului Roman.

Infanteria condusă de generalul P.Canidius Crassus, în luptele terestre purtate la Actium a fost înfrântă categoric de către infanteria condusă de Marcus Vespasianus Agrripa, generalul lui Octavianus. Parte din infanteria lui Crassus au fost armatele lui Cotiso şi Dicomes.

Urmare înfrângerii lui Marcus Antonius, Cotiso şi Dicomes se vor retrage cu armatele rămase, trecând Dunărea. Pe lângă cei ucisi un numar mare de geto-daci au fost luaţi prizonieri, şi vânduţi ca şi sclavi sau obligaţi să lupte în arenele de la Roma.

Ecoul acestei bătălii se va propaga şi la Roma.

 

„Oricine îmi iese în cale mă întreabă: Hei ! bunule, (tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai stânse cu zeii, ce-ai mai auzit despre daci ?…

… Puţin a lipsit ca Roma, sfâşiată de lupte interne,

 Să fie nimicită de către daci şi etiopieni (armatele reginei Cleopatra, n.n.):

 Aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia (geto-dacii,n.n.)

 Se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţilor.”  Quintus Horatius Flaccus – Satire şi Ode [7]

“Zei cereşti. Ţineţi deoarece de mine această nebunie şi anume că, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să rămân liniştit.” – Marcus Annaeus Lucanus – Farsalia [8]

29 î.e.n. Gladiatori geto-daci la Roma

„În această împrejurare (bătălia de la Actium, n.n.), unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii…

…Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri] iar dacii şi suebii – în grupuri – au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi, iar ceilalţi sciţi, într-o oarecare măsură. Aceşti suebi, ca să vorbim mai precis, locuiesc dincolo de Rin (căci şi mulţi alţii îşi atribuie numele de suebi).Ceilalţi (adică dacii) locuiesc pe ambele maluri ale Istrului.– Dio Cassius – Istorie Romană [9]

Pâinea şi jocurile de circ (panem et circenses) au fost dăruite de către Octavianus Augustus, populaţiei Romei, cu prilejul consacrării sanctuarului lui Iulius Cezar, la sfârşitul războiului civil, în anul 29 î.e.n. 

 

29 î.e.n. Cotiso şi Deldon versus Marcus Licinius Crassus cel Tânăr

Profitând de victoria lui Augustus asupra lui Marcus Antonius, şi de dispersarea armatelor romane în Spania, Moesia şi Iliria, geto-dacii conduşi de Cotiso vor trece Dunărea luând în posesia lor ţinuturile care le aparţinuseră din toate timpurile. Aliaţi cu bastarnii, conduşi de Deldon, vor ataca trupele romane staţionate la sud de Dunăre provocând mari pagube umane şi materiale.

În această situaţie Octavianus Augustus îl numeşte pe Marcus Licinius Crassus cel Tânăr, guvernator al Macedoniei. Crassus cel Tânăr a fost nepotul lui Marcus Licinius Crassus (n. 115 – 53 î.e.n.), ce-l care în anul 71 î.e.n. a înăbuşit în sânge răscoala lui Spartacus.

Luptele purtate în anul 29 î.e.n. dintre romani şi geto-dacii aliaţi cu bastarnii sunt descrise de Dio Cassius (n.155-d.235 e.n.) în Istoria Romană, autorul punând însă accent doar pe victoriile romanilor.

Chiar în vremea în care aveau loc aceste evenimente, Marcus Crassus a fost trimis în Macedonia şi Grecia şi porni un război împotriva dacilor şi bastarnilor. Am arătat mai sus cine sunt primii şi din ce pricină s-au războit ei şi romanii.

  Cât despre bastarni, pe bună dreptate sunt socotiţi sciţi. Trecând atunci Istrul, ei au supus Moesia, care se afla în faţa lor; apoi i-au supus pe tribali, vecinii Moesiei, şi pe dardani, care locuiesc în regiunea tribalilor. În vreme ce săvârşeau ei acestea, nu s-au lovit de romani.

 Dar, după ce trecură munţii Haemus şi năvăliră în Tracia denteleţilor, aliaţi ai Romei, Crassus porni împotriva lor, întrucâtva pentru a-i veni în ajutor lui Sitas, regele denteleţilor, care era orb, dar, mai ales, fiindcă se temea pentru Macedonia. Îngrozindu-i doar cu sosirea sa, el îi alungă din ţară, fără luptă.

 După aceasta, pe când se retrăgeau în ţara lor, i-a urmărit. Şi astfel aduse sub stăpânirea romanilor ţinutul numit Segetica (în realitate Serdica – Sofia,Bulgaria, n.n.). El se năpusti şi asupra Moesiei, pe care o devastă. La atacul unei poziţii întărite, avangarda lui a suferit o înfrângere. Moesii crezură că oamenii aceia sunt singuri şi porniră la atac. Dar Crassus veni în ajutorul avangărzii cu restul armatei şi-l zdrobii pe vrăjmaş iar [cetatea] o împresură şi o cuceri.

  În vreme ce săvârşea acestea, bastarnii s-au oprit din fugă şi au rămas pe malurile râului Cedros, aşteptând să vadă ce se va petrece. Şi fiindcă, biruindu-i pe moesi, Crassus mergea şi împotriva lor, bastarnii îi trimiseră soli şi-i cerură să nu-i urmărească, deoarece ei nu făcuseră niciun rău romanilor.

  Crassus îi ţinu pe loc sub cuvânt că le va da răspunsul a doua zi. De altfel, i-a primit şi i-a îmbătat, încât le-a aflat toate planurile. Intr-adevăr, tot neamul sciţilor se lasă dus fără măsură, de vin, dar repede se şi satură.

  Între timp, Crassus merse în timpul nopţii lângă o pădure şi aşeză în faţa ei iscoade. Lăsase armata lui să se odihnească. Apoi bastarnii crezură că iscoadele sunt singure şi se năpustiră asupra lor. I-au urmărit pe aceia în retragerea lor până în desişul pădurii. Pe mulţi, Crassus i-a ucis acolo, iar pe mulţi i-a omorât pe când fugeau.

  Căci ei se împiedicaseră de propriile lor căruţe din spate. În afară de asta, vrând să-şi scape copiii şi femeile, au fost zdrobiţi. Crassus însuşi ucise pe regele lor Deldon. El ar fi aşezat prada luată de la acesta în templul lui Jupiter. – Dio Cassius – Istorie Romană [10]

Măsurile de pedepsire a geto-dacilor şi bastarnilor şi a populaţiilor sud-dunărene care trecuseră de partea aliaţilor nord dunăreni, luate de Marcus Licinius Crassus cel Tânăr sau încadrat în categoriile de măceluri şi atrocităţi.

“ Scopul lui Crassus nu era neapărat de a obţine bani de pe urma acestor campanii militare. El provenea din una din cele mai bogate familii din Roma. Motivaţiile sale ţineau de obţinerea faimei şi poate de răzbunarea morţii bunicului său, al cărui cadavru a fost pângărit de parţi. [11]

În timpul campaniei împotriva parţilor, Crassus invitat de regele acestora, Orodes al II-lea, la negocieri este ucis. Ulterior parţii cunoscând lăcomia lui Crassus pentru aur, îl decapitează şi-i toarnă aur topit în gât. Acest trofeu macabru este trimis trupelor romane care staţionau în oraşul Carrhae spre atenţionare.

“Poate influenţat de aceste amintiri din tinereţe Licinius Crassus va comite în expediţiile sale din anii 29-28 î.e.n. o serie de acte care sunt specifice comportamentului unui sadic şi nu ale unui comandant de carieră. Îi va tăia în bucăţi pe apărătorii mysi ai unei cetăţi, apoi, în anul următor, altora le va tăia mâinile. Atacă o tabără civilă a bastarnilor şi-i va ucide pe toţi cei care nu au reuşit să se refugieze în alte locuri. Zideşte intrările unei peşteri pentru a-i ucide pe cei care sau refugiat acolo. Sunt doar câteva din crâmpeiele înfăţişate de autorii antici. Altele poate şi mai cumplite cu siguranţă nu au fost relatate de scriitori. Comparându-l pe Licinius Crassus cu alţi generali ai lui Octavianus nu putem să decât să constatăm caracterul primitiv al nepotului lui Crassus, învingătorul lui Spartacus, care şi acesta s-a manifestat prin acte de cruzime extraordinară.“ [12]

 

Înfrânţi, prin trădarea propriilor soli, într-o bătălie desfăşurată, probabil undeva în apropiere de Serdica, geto-dacii si bastarnii s-au retras spre Dunăre. Plecat în urmărire lor, Crassus nu se va abţine de aplicarea unor noi forme de cruzime. Va incendia o pădure sacră unde se refugiaseră parte din trupele geto-dacice şi bastrani, ucigându-i pe cei care încercau să fugă din calea flacărilor. Supravieţuitorii au fost luaţi prizonieri. Alte unităţi militare ale geto-dacilor şi bastarnilor s-au refugiat într-o fortificaţie părăsită pregătindu-se să facă faţă atacului roman.

În acest moment apare în istorie un alt rege dac, Rholes, dar aliat a lui  Crassus.

“ O parte din ei  au rămas în viaţă, luând în stăpânire un loc întărit. Crassus îi împrejură fără succes, câteva zile. Apoi ajutat de Rholes, regele unor geţi, îi nimici. Rholes a mers la împărat şi pentru această faptă a fost numit prieten şi aliat al acestuia, iar prizonierii au fost împărţiti între soldaţi.” – Dio Cassius – Istoria Romană [13]

Geto-dacii şi bastarnii scăpaţi cu viaţa din bătălie şi din urmărirea feroce a romanilor au reuşit să treacă Dunărea. Crassus a renunţat să treacă fluviul, retrăgându-se în Tracia, din pricina frigului aspru, pentru a ierna.

28 î.e.n. Cotiso şi bastarnii versus Marcus Licinius Crassus cel Tânăr

În primăvara anului 28 î.e.n. detaşamente geto-dacice şi bastarne au trecut Dunărea atacând ţinuturile tracilor denteleţi care îi trădaseră. Crassus a plecat din Macedonia, după ce iernase în Tracia, spre ţinuturile dendeleţilor. După câteva lupte nedecise, nord-dunărenii şi romanii vor face pace, geţii şi bastarnii retrăgându-se la Dunăre.

Surse:

1. Iordanes – Getica. De origine actibusque Getarum (Despre originea si faptele Geţilor), Ed.Uranus, 2014, p.231
2. Daicoviciu, Hadrian – Dacii, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, 269
3. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.569
4. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.517
5. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.671-673
6. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.461
7. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.209-213
8. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.375
9. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.671
10. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.673-675
11. Oltean, Dan – Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva, 2012, p.166
12. Oltean, Dan – Regii Dacilor şi războaiele cu romanii, Deva, 2012, p.166
13. Izvoarele Istoriei României, vol.I, De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, Ed.Academiei R.P.R., București, 1964, p.675

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.