Radu de la Afumați, voievodul român care i s-a opus lui Suleyman Magnificul

“Să vă fie ştiute războaiele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu: cel dintâi război cu agarenii, al doilea la Gubavi, al treilea la satul Ştefeni, pe Neajlov, al patrulea la Clejani, al cincilea la Ciocăneşti, al şaselea la cetatea Bucureşti, al şaptelea la cetatea Târgoviştei, al optulea la râul Argeşel, al noulea la satul Plata, al zecelea la Alămăneşti pe Teleorman, al unsprezecelea, cel mai iute şi mai vârtos din toate războaiele, la Grumazi cu şapte sangiacuri, al doisprezecelea la Nicopole, al treisprezecelea la Şiştov, al patrusprezecelea la cetate la Poenari cu horanii(țăranii), al cincisprezecelea la Gherghiţa, al şaisprezecelea iar la Bucureşti, al şaptesprezecelea la oraş la Slatina, al optsprezecelea la cetatea Bucureşti, cu Vladislav voievod, al nouăsprezecelea la satul Rucăr, al douăzecilea la Didrih”.

　　Inscripția de pe piatra tombală a voievodului de la Curtea de Argeș

Radu de la Afumați este fiul lui Radu Vodă cel Bun (sau cel Mare), domn între 1 mai 1496 – aprilie 1508, după cum recunoaște însuși domnitorul în actele emise:”Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și bunului Radul voievod.” (Documenta Romaniae Historica – Seria B, Țara Românească, pag. 405-406). Are ca frați pe Radu Bădica (1524), Vlad Vintilă (1532 – 11 iunie 1535), Radu Paisie Călugărul(1535 – 1545), Mircea Ciobanul (1545 – 1552; 1558-1559), Ilie Radu (noiembrie 1552 – mai 1553), iar ca surori pe Boba și Cristina. Domnița Boba este bunica lui Dumitru banul, primul soț al doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul.

Mormântul voievodului Radu de la Afumați

În memoria colectivă contemporană lista domnitorilor români cunoscuți este destul de restrânsă. Știm despre Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu sau Neagoe Basarab, însă au existat în afară de aceștia și alții, despre care știm mai puține lucruri, care au adus la fel de multă cinste tronului și poziției de voievod, însărcinat cu luarea deciziilor importante pentru bunul mers al țării.
Radu de la Afumați, prin toate deciziile pe care le-a luat și prin toate poziționările sale relative la situația internă și externă a Țării Românești de la acel moment a căutat să evite transformarea țării în pașalâc. Așa cum vom vedea ulterior, Radu a fost un alt domnitor care a “purtat lupte dârze împotriva turcilor sprea a păstra neatârnarea principatelor noastre și a apăra creștinătatea apuseană de primejdia păgână” (Teodor Palade – Radu dela Afumați, pag. 5).

Având 5 domnii în decursul a 7 ani (1522-1529), el era tot timpul în pregătiri de război sau pribeag în Transilvania, unde căuta ajutor pentru a reveni cu forțe noi. Cele 20 de războaie pe care le-a purtat se desfășurau de obicei printre luptele interne pentru domnie pe care le avea cu alți pretendenți la tron. Teodosie (fiul lui Neagoe Basarab), Radu Bădica (fratele vitreg al lui Radu de la Afumați), Vladislav al III-lea și Mehmet Beg (românul turcit ce intenționa să transforme Țara Românească în pașalâc), au preluat domnia în perioada 1522-1525 de mai multe ori. Cu toate acestea, Radu de la Afumați a încercat să îi alunge pe toți fiindcă el era singurul dintre aceștia care știa adevărata miză a ocupării turcești. Țările române erau primul pas din planul lui Soliman Magnificul de a cuceri întreaga creștinătate.

S-a pus problema numărului de războaie pe care le-a purtat Radu de la Afumați. Singura mărturie scrisă care atestă multitudinea lor este piatra de mormânt de la Curtea de Argeș. Unii istorici consideră că au fost 19 războaie, deoarece le contopesc pe primele două în unul singur:”cel dintâi război cu agarenii la Gubavi”. De fapt au fost două bătălii separate, care au avut loc cândva între 27 decembrie 1521 și 3 februarie 1522, când Radu era deja domn și emitea primul document domnesc. Despre faptul că au fost două bătălii distincte aflăm de la Teodor Palade:”Radu eși înaintea avantgardei Agarienilor și o risipi. Apoi la satul Gubavi înfrânse pe însuși Mehmet, silindu-l să se retragă grabnic peste Dunăre ca să se reculeagă”. (Teodor Palade – Radu dela Afumați, pag. 14).
Radu de la Afumați a fost sprijinit de toată țara în acest demers împotriva turcilor. Și boierii, inclusiv Craioveștii, care până acum erau adepții politicii pro-otomane, au înțeles că dacă nu se mobilizau pierdeau pentru totdeauna privilegiile pe care le aveau. Deși a preluat domnia, luptele pentru tron nu au încetat. Mehmet Beg revine cu forțe proaspete însă este din nou înfrânt la Ștefeni, pe răul Neajlov și mai apoi la Clejani. Războaiele dintre cei doi continuă, la Ciocănești, cetatea Bucureștilor, Târgoviște și râul Argesel. În urma acestor bătălii, datorită întăririlor pe care sultanul le trimitea neîncetat lui Mehmet Pașa, Radu de la Afumați trece pentru prima oară în Transilvania. La 24 aprilie 1522, el era refugiat la Brașov, urmat la puțin timp și de voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, pentru a îi oferi ajutor și pentru a pregăti recuperarea domniei lui Radu. Ludovic al II-lea era conștient că următoarea țintă era Ungaria și prin urmare a trimis scrisori prin care cerea ajutor atât unchiului său Sigismund, regele Poloniei cât și principilor germani care în schimb au impus condiții pe care Ungaria trebuia să le respecte și multe promisiuni de ajutor.

Timp de 8 săptămâni a fost pregătită recucerirea Țării Românești din mâinile lui Mehmet Beg. Ioan Zapolya a amânat o judecată până pe data de 27 iulie 1522, tocmai pentru a-l însoți pe Radu în această bătălie. La 22 iunie 1522 cei doi pătrund prin culoarul Rucăr-Bran, în fruntea unei armate ce însuma peste 80.000 de oșteni. Mehmet Beg s-a retras însă la sud de Dunăre, nemaiavând loc nicio bătălie. În schimb, Radu trimite o formațiune de trabanți (dorobanți) peste Dunăre, unde au ars trei sate turcești. Radu de la Afumați preia astfel domnia Țării Românești pentru a doua oară. Mehmet Beg revine în iulie 1522 cu o nouă oaste formată din 4 sangeacuri și au loc noi ciocniri cu Radu la satul Plata și la Alimănești, în Teleorman, de data aceasta fără ajutorul lui Ioan Zapolya care s-a retras între timp în Transilvania. Bătălia descrisă că fiind “cel mai iute și mai vârtos din toate războaiele” are loc după 27 iulie 1522, tot în Teleorman, la Grumazi, unde Mehmet Beg vine însoțit de 7 sangeacuri. Se pare că aceste 7 sangeacuri nu au fost suficiente pentru a îl învinge pe Radu care reușește din nou să îl respingă pe Mehmet Beg la sud de Dunăre. Această luptă “a durat de dimineață până seara pierind mulți ai lui Radu, dar și mai mulți Turci și Delii”(Teodor Palade – Radu dela Afumați, pag. 19). Radu trece apoi la ofensivă, îi urmărește pe turci și obține două victorii pe teritoriul lui Mehmet de această dată, la Nicopole și Șistov(Sviștov, Bulgaria).
Dacă inscripția de pe piatra de mormânt de la Curtea de Argeș păstrează cronologia războaielor lui Radu de la Afumați, se poate observa că războiul cu horanii (țăranii) de la cetatea Poienari este următorul din listă. În inscripție este așezat între războiul de la Șistov și cel de la Gherghița. Având în vedere că Radu a purtat 6 războaie(Grumazi, Nicopole, Șistov, Gherghița, București, Slatina) în perioada 22 iunie – 15 august 1522, când era din nou refugiat în Brașov, se poate spune că voievodul era mereu pe drum spre un nou război. Acest al șaptelea război probabil a avut loc tot în această perioadă, așezat în mod cronologic, așa cum spune inscripția, între războaiele de la Șistov și cel de la Gherghița. Cu toate acestea, este un timp destul de scurt între aceste războaie. Michael Bocignoli, descriind Țara Românească, spune că “Se întinde de la apus la răsărit, cale de 12 zile, în lătime de la miazăzi la miazănoapte cale de trei zile și mai mult”(Călători străini prin tările române, vol 1, pag. 175). Cetatea Poienari este în nordul Țării Românești, iar Sistov este pe teritoriul Bulgariei. Radu se pare că a parcurs acest drum de 3 zile (Șistov-Poienari) pentru a învinge răscoala unor horani(țărani), pentru ca apoi să meargă la Gherghița, în județul Prahova ca să îl înfrunte din nou pe Mehmet Beg.

După 5 august 1522 Mehmet Beg revine și îl înfrânge pe Radu la Gherghița, București și Slatina. În aceste condiții, voievodul muntean se vede nevoit să se retragă pentru a două oară în Transilvania, la Brașov, de unde să pregătească o nouă încercare de a-l alunga pe stăruitorul pașă de Nicopole. Pregătirile s-au dovedit a fi extrem de intense. Pe 29 august se trimit două “iscoade” în Țara Românească, spre 15 septembrie s-au convocat oști din rândul locuitorilor Brașovului. De asemenea, se strângeau provizii și tunuri special pentru noua expediție a lui Radu în Țara Românească. Data trecerii oștilor a fost stabilită de către Teodor Palade, în urma cercetării condicii de cheltuieli a Brașovului, ca fiind 15 octombrie 1522. Nici de această data Mehmet Beg nu a înfruntat oastea de 30.000 de oșteni a celor doi voievozi (Ioan Zapolya l-a însoțit din nou pe Radu în această expediție). În plus, cronica lui Radu Popescu spune că “Mehmet beg n-au cutezat ca să-l aștepte, ci curând au venit peste Dunare”(Nicolae Stoicescu – Radu de la Afumați, pag. 44).

Radu devine pentru a treia oară domn al Țării Românești începând cu o dată ulterioară zilei de 16 octombrie 1522. Nu există multe detalii documentare despre această a treia domnie a lui Radu de la Afumați. În perioada dintre 16 octombrie 1522 – 25 aprilie 1523 el îl respinge pe Dragoslav Purcarul, un nou pretendent la tron, după care reia legăturile cu Sibiul și Brașovul. Le cere ardelenilor să îi trimită soția, care a rămas acolo datorită situației incerte din țară, în schimb aceștia i-au spus că trebuie mai întâi să își plătească datoriile pe care le-a avut pe timpul pribegiei. Radu și doamna lui protestează împotriva acestei decizii de a o ține captivă, dar până la urmă este trimisă înapoi în Țara Românească. Se poate observa atitudinea aliaților lui Radu, care se gândesc la bunăstarea financiară, în condițiile în care Radu de la Afumați, prin toate acțiunile pe care le-a făcut și toate deciziile pe care le-a luat, i-a oprit pe turci la Dunăre. Deși se pregătea intens de război, în sensul că dorobanții pe care îi luase din Transilvania au rămas lângă el și Radu continua să îi plătească și cumpăra mereu armament, la un moment dat a considerat că este bine să încheie pace cu turcii. “Amănunte multe nu se cunosc, dar între 11 și 23 martie 1523 atât boierul Mogoș, cât și Radul Grămăticul aduc știri la Brașov, din partea lui Radu de la Afumați, despre “buna pace” încheiată de acesta cu împăratul turcilor(Quellen, I, p.510)” (C. Rezachevici – Cronologia Critică a Domnilor Din Moldova și Țara Românească Vol. 1, pag. 159). Înțelegerea era ca Țara Românească să își păstreze autonomia, iar otomanii să nu mai intervină în treburile interne, dar să reia plata tributului. Soliman nu a fost de acord cu așa ceva fiindcă știa atitudinea de până acum a lui Radu și tocmai din acest motiv a refuzat. Sultanul vroia să nu se mai amestece în Țara Românească, dar vroia întâi să propună un voievod supus lui, ca să nu îi încurce planul de invazie al Ungariei. Din nou se răzgândesc boierii Craiovești și îl părăsesc pe Radu de la Afumați, fiind de acord cu propunerea turcilor. Dacă noul voievod venea cu intenții bune, îl susțineau, dacă nu, “vor trece în Transilvania”, după cum spunea banul Pârvu II Craiovescu. Ei erau de partea oricui nu le făcea niciun prejudiciu.
În aceste condiții, Vladislav al III-lea, din ramura Dăneștilor, vine în țară cu mulți turci, iar în urma bătăliei de la București, îl alungă pe Radu în Transilvania. Relatiile lui Vladislav al III-lea cu boierii Craiovești se vor deteriora în scurt timp, după ce îl numește pe Pârvu II Craiovescu postelnic, la 12 septembrie 1523, având în vedere că bănia era ereditară la Craiovești. În urma acestei răscoale, boierii îl aleg ca domn pe Radu Bădica, fratele lui Radu de la Afumați, deși nu îl alungaseră încă pe Vladislav al III-lea din țară. Vladislav al III-lea va trece la sud de Dunăre după data de 8 noiembrie 1523, atunci când Iuga, un trimis al brașovenilor se întoarce cu vești din Țara Românească. Până atunci, în Țara Românească, au existat doi domnitori, fiecare cu reședința sa.

Radu de la Afumați reia pregătirile pentru o nouă expediție în Țara Românească. Acum era dificil de reocupat tronul, fiindcă de data aceasta trebuia să poarte un război împotriva fratelui său. Oricum, expediția împotriva lui Radu Bădica a întârziat. În data de 9 decembrie 1523, boierii trimit o scrisoare ardelenilor în care le spuneau despre zvonurile cum că Radu de la Afumați vrea să treacă în Țara Românească de Crăciun și totodată îi amenințau că vor preda țara turcilor, ceea ce deja făcuseră dinainte.
Data la care Radu de la Afumați pătrunde din nou în țară este 31 decembrie 1523. O bătălie propriu-zisă între cei doi frați nu este menționată documentar. În schimb, la 19 ianuarie 1524 Radu Bădica arată în scrisoarea trimisă brașovenilor că “s-a ridicat vrăjmașul peste capul meu, Radul voevod [fratele lui, Radu de la Afumați], din mijlocul vostru și cu puterea vostra și a venit ca să-mi rupă capul”(G. Tocilescu – 534 documente slavo-române, pag. 280). În aceeași scrisoare, arată că a trimis boieri la Poartă și că îi aduc steagul de domnie, amenințându-o pe brașoveni că o să aibă ajutor turcesc. Dar de fapt rămăsese singur, alături de boierii care aveau obiceiul să trădeze voievodul în funcție de interesele personale. Radu de la Afumați, de cealaltă parte, îi anunța pe brașoveni că Radu Bădica nu are mulți turci și că doar se lăuda fără să aibă un ajutor real. În schimb, din prudență, îi roagă pe aceștia să cheme toți “pușcașii și voinicii din Brașov și Țara Bârsei” că să îl întâmpine pe Bădica la Rucăr, în eventualitatea năvălirii acestuia.

La sud de Dunăre însă, Vladislav al III-lea cumpărase deja domnia de la sultan. Îi promisese acestuia ajutor constând în 10.000 de cai și armata sa, pe care sultanul o va folosi să atace Ungaria. Bineînțeles că Soliman nu a putut să refuze o asemenea ofertă. Așa că îl minte pe Radu Bădica că îl acceptă că domn și îi trimite steagul de domnie. adus de 300 de turci. Dar de fapt aceasta a fost o capcană. În momentul când Radu Bădica merge să își primească steagul de domnie, îi este tăiat capul, atât lui cât și unor boieri care îl însoțeau. În acest fel este evitat un război fratricid, iar Radu trebuia să se concentreze pe turcii care vor încerca din nou să pună un voievod aservit lor. Despre modul în care a fost ucis fratele său aflăm din scrisoarea lui către brașoveni de la 2 februarie 1524: “astfel de acolo turcii au tăiat capul lui Bădica și încă două capete boierești, dar pe ele nu le știu, cine au fost acele capete…iar trupul Badichii domnia mea l-a luat și l-a dus domnia mea la mănăstirea din Del [Dealu], și l-am îngropat acolo”(G. Tocilescu – 534 documente slavo-române, pag. 283-284).

În acest fel, Radu de la Afumați devine pentru a patra oară domn al țării Românești, evitând un război fratricid cu Radu Bădica. Turcii au vrut să îi aplice și lui același tratament, spunând că de fapt acel steag de domnie era al lui și nu al fratelui său. Prin urmare, turcii l-au chemat pe Radu de la Afumați să ia steagul de la Giurgiu, dar Radu nu a căzut în această capcană, ci în schimb a cerut ajutor în Ardeal:”Drept aceia va rog pe domnia voastră: din cât puteți, trimite-ți-mi oaste, dar în taină, fiindcă vrem să o punem la un loc”(G.G. Tocilescu – 534 documente slavo-române). Însă nu a primit ajutor, deși Ludovic al II-lea știa foarte bine rolul Țării Românești în apărarea Ungariei și Transilvaniei. Îi trimitea în schimb soli care să îl felicite și care să se intereseze de mișcările de trupe ale turcilor. Pe lângă acest lucru, și boierii începeau să îl părăsească și să treacă munții în Transilvania, astfel că în martie 1524, Radu pierde domnia, în locul sau revenind Vladislav al III-lea.

La 20 septembrie, Radu de la Afumați intră din nou în țară, ajutat de Ioan Zapolya. La acel moment se întâmplă un lucru neprevăzut, și anume că turcii nu îl mai ajută pe Vladisvlav al III-lea să rămână voievod, ci au decis că mai bine îl acceptă pe Radu de la Afumați, ca mai apoi să îl câștige de partea lor. De asemenea, Radu, știind că aliații săi sunt slabi și că tot ce au făcut aceștia a fost să le trimită daruri turcilor pentru a menține pacea(“Sigismund al Poloniei […] i-a trimis 6 mari daruri de argint. Raguza, pentru a opri atacul turcesc ce o amenința, plăti 5560 de ducați. Veneția la rândul ei, pentru menținerea bunelor relații, trimitea sultanului 10.000 de aspri și o haină de onoare, iar Ungaria, totdeauna lipsită de bani, aștepta tot de la Veneția 8000 de ducați ca să-și dea și ea partea de contribuție. Însăși Germania obținea pacea plătind Porții un tribut anual de 30.000 de ducați” – Teodor Palade – Radu de la Afumați, pag. 43), hotărî să se împace cu ei. În acest sens, este trimis la Târgoviște vizirul Ibrahim Pașa, pentru a avea o întrevedere cu Radu de la Afumați și cu nobilii unguri Torok Balint și Bado Ferenz. Atât Teodor Palade cât și Nicolae Stoicescu consideră această pace drept o bunăvoință a sultanului și nu un succes diplomatic al lui Radu de la Afumați. Restul statelor creștine au trimis cadouri pentru a obține pacea, în schimb cu voievodul român a stat la masa tratativelor cu otomanii la Târgoviște, aceștia trimițând al doilea om în Imperiul Otoman, după Soliman. Vroiau să își transforme dușmanul în prieten și să îi ajute în cruciada lor împotriva creștinilor.

Un alt lucru pe care l-a făcut Radu de la Afumați pentru a întări această pace a fost să meargă personal la sultan să ceară domnia. Era tradiția otomană ca un inamic al imperiului să meargă în persoană la sultan ca să se împace. Întâlnirea cu Soliman a avut loc pe 13 decembrie 1524 la Adrianopol și a fost descrisă de ambasadorul venețian la Poartă, Petru Bragadenus: “Astăzi voevodul Țării Românești, ce a alungat pe cel pus de sultan, a venit și a sărutat mâna sultanului, spunând că recunoaște ca dreaptă suveranitatea lui și că voiește să fie tributarul lui, pentru care lucru a fost bine primit și s-a înapoiat cu bine”(Hurmuzaki, VIII, pag. 52).
Începând cu februarie 1525, după întoarcerea de la Adrianopol, se instalează pentru a cincea oară în domnia Țării Românești, unde rămâne neîntrerupt până în 1529. Motivul pentru care Suleyman a acceptat împăcarea cu Radu de la Afumați a fost mărirea haraciului de la 12.000 la 14.000 de galbeni, fără alte obligații pe care voievodul român trebuia să și le asume, o ofertă mult mai atrăgătoare decât a lui Vladislav al III-lea, aflat și el la Adrianopol în timpul negocierii tronului. Contrar acestei decizii, Vladislav al III-lea intră în țară și se instalează singur în poziția de voievod la București, astfel că în perioadă 19 aprilie – 18 august 1525 Radu de la Afumați domnește concomitent cu Vladislav al III-lea. În tot acest răstimp, cei doi voievozi emit documente oficiale în care amândoi se intitulează domni ai întregii țări românești. Deși nu se știe sigur dacă au fost conflicte între cei doi, după 18 august 1525 Vladislav al III-lea dispare, aparent în împrejurări necunoscute, iar Radu de la Afumați rămâne singurul domnitor.

Radu de la Afumați este înmormântat la Curtea de Argeș, iar mormântul său este acoperit de piatra tombală în care este cioplit voievodul călăre, sub care sunt menționate războaiele purtate de acesta.

Fragment din Istorie Pierdută – Cronică Românească de Istorie Veche (lucrare în pregătire). Autori: Cornel Bîrsan, Adrian Anghel şi Cristian Moşneanu, volumul II la Istorie Furată!