Imperiul vlaho-bulgar

Cuprins

Anterior | Următor

Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

MOTO :’’ Zice – va neştine : prea târziu iaşte! După sutele de ani, cum să vor putea şti poveştile adevărate, de atâtea veacuri ? Răspunz : Lăsat-e puternicul Dumnezeu iscusita oglindă minţii omenşti, scrisoarea, dintre care a, dacă v-a voi omul, cele trecute cu multe vremuri le v-a putea şti şi oblici.’’

Miron Costin, ’’ Letopiseţul Ţării Moldovei ’’

Iată cum o ’’ scrisoare’’, după cum afirmă Miron Costin, în cazul nostru o inscripţie, poate da peste cap istoria unui întreg popor. Dar să vedem despre ce este vorba.

În anul 1687, amiralul veneţian Francesco Morosini cumpără din Pireu doi lei din piatră, aşezându-i în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Abia foarte târziu, în anul 1924 este semnalată de către prefesorul Em.C. Grigoraş în lucrarea ’’Criptografia şi istoria românească’’ o inscripţie pe capul unuia din lei. Inscripţia fiind parţial ştearsă de vitregiile timpului nu a putut fi tradusă în totalitate ci doar fragmente, primul fiind :’’ 1128 egipsia iglisia i Valakia’’ (biserica egipteană şi valahă), iar al doilea ’’1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria’’ (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei ).

Şi totuşi până în ziua de azi nimeni nu a căutat să o interpreteze, pentru a descripta ce conţine; ea a rămas uitată. Ce se poate înţelege din acest fragment de inscripţie? Anul 1128 pare să reprezinte anul terminării bisericii, de rit arian, după cum ne explică textul, dar cu specific valah. În general pe frontonul bisericilor noastre este menţionat anul începerii construcţiei, anul terminării, ctitorul şi numele constructorilor. De ce este prezentă  această inscripţie pe unul din lei ? Mai mult ca sigur că ei reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab.

Cine este acest Nicolae Basarab? De unde apare el în anul 1113, când primul domnitor cunoscut  cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310? Titulatura lui Nicolae Basarab este simplă şi clară, domn ’’al Valahiei şi Bulgariei’’. Iată cum Basarab I voievodul care era considerat până acum întemeietorul Ţării Româneşti  devine Basarab al II-lea, iar întemeierea Ţării Româneşti s-a făcut mult mai timpuriu!

Se pare că la origine, numele de Basarab este cumanic, părere fundamentată de Nicolae Iorga şi P.P. Panaitescu : ’’numele Basarab era un nume propriu, de botez, pe semne împrumutat de la cumani ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Valdislav, Mircea, nu  înseamnă că avem a face cu domnitori de neam slavon.’’ În lexicul limbii noastre existând şi alte nume cumanice preluate de localnici : Bărăgan, Teleorman, Caracal, Caraiman, Vaslui, Călmăţui, etc.

Cert este faptul că în anul 1113, Nicolae Basarab este domnul Valahiei şi Bulgariei. Lipsa de documente ne obligă să ne folosim deducţia şi mai ales intuiţia. Stim că în jurul anulor 1100, cumanii ocupau încă unele regiuni din Câmpia Română cât şi în Bulgaria, fie în comunităţi restrânse fie înglobaţi în marea masă a băştinaşilor. Nu este exclus ca acest Nicolae Basarab să fie rezultatul unei căsătorii mixte dintre un conducător cuman şi o femeie valahă, pentru a putea ulterior avea pretenţie la domnia peste Bulgaria şi implicit a cumanilor aşezaţi aici în Valahia. De origine curat cumană nu putea fi pentru că cumanii fiind de neam turcic, nu ctitoreau biserici creştine. Oricum şi oricine ar fi fost, anul 1113 îl găseşte pe Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei şi iniţiator al viitorului Imperiu Valaho-Bulgar al Asăneştilor.

Evenimentul mai sus prezentat cât şi următoarele ne arată că Valahii (adică românii) nu erau aşezaţi şi organizaţi ca stătuleţe doar la nord de Dunăre, în Muntenia şi Moldova sau Transilvania, ci şi în sudul Dunării, undeva lângă Țaratul Sârb. Întreaga zonă este controlată de administraţia bizantină, atât politic şi economic cât şi militar. Înrăutăţirea acestor condiţii şi pierderea unor drepturi privilegiate pe care le-au avut valahii din această zonă (privilegii dăruite de împăraţii Comneni, care se pare că la origine erau valahi), a dus la răbufnirea unor revolte, revolta iniţiată şi condusă de fraţii valahi Petru şi Asan. Surprinzător este faptul că istoricul bizantin Choniates, martor ocular al răscoalei, prezintă în mod favorabil acţiunea valahilor, condamnându-l pe propriul lui împărat : ’’şi pe sub mână, din lăcomie, a jefuit (Împăratul Isac II din dinastia Angelos) între altele şi oraşele din părţile dinspre Anhialos făcând în acest chip sieşi şi romeilor neâmpăcaţi duşmani pe acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Haemus, şi care înainte se numeau misi ( altă veche danumire dată geto-dacilor), iară acum Valahi se cheamă. Aceştia, bizuindu-se pe strâmtori şi sumeţindu-se în cetăţile lor, de care foarte multe sunt şi se înalţă drepte pe stânci prăpăstioase şi altădată s-au încumetat de a se împotrivi romeilor, dar  atunci dându-li-se prilej binevenit, cum se zice că a fost dat lui Patrocle, cu răpirea turmelor şi bântuirea lor, au făcut răscoală înfricoşată. Cei care au iscodit răul şi au vânzolit între neamul, erau unul Petru şi Asan, doi fraţi din aceeaşi seminţie, care nevrând să facă începutul fără cuvânt, se înfăţişează la împărat  pe când acesta petrecea la Kypsella. Dânşii îi cer dreptul să fie oştiţi alături de romei şi prin carte împărătească să li se dea un loc de moşie cu venit puţin, din muntele Heamus : dar cererea lor fu respinsă, fiind dumnezeiasca putere mai presus de cea a omului. Deci văzându-se neluaţi în seamă, dânşii începură a cârti; şi pe când din nou stăruiau în cererea lor, au îndrăznit pe negândite să rostească chiar cuvinte care trădau răzvrătirea şi tot răul ce avea de gând să facă la întorsul acasă. Dintre amândoi cel mai cutezător şi  mai crud era Asan, care pedepsindu-se pentru neobrăzare a şi fost pălmuit din porunca lui Ioan Sevastocratul (. . .) dar mulţimea de rele ce au făcut romeilor aceşti blestemaţi  şi nelegiuiţi, cu ce cuvânt s-ar putea spune?’’ (după G.I.Brăteanu).

Toată această prezentare făcută de un cronicar străin este asemănătoare, dacă nu identică cu celelalte relatări din istorie legate de comportamentul românilor. În ciuda necazurilor suferite, ei nu se ridică asupra stăpânitorilor, ci caută iniţial un dialog. Numai poporul care a creat proverbul :’’capul plecat sabia nu-l taie’’ poate să încerce în cele mai cumplite momente de urgisire suferite de el să negocieze.

Românii iubesc pacea şi pentru a avea o viaţă liniştită şi calmă, fără prea multe pretenţii, vor suporta în tot decursul istoriei toate mijloacele represive îndreptate asupra lor de către diferiţi dominatori. Dar, şi aici este un dar, fapt atât de bine confirmat şi de cronici, în momentul când răbdarea românilor ajunge le muchie de cuţit, nu cunosc îndurarea. Războaiele duse de neamul nostru au fost de un curaj şi de o vitejie fără seamăn, românii netemători de moarte, luptând  în cele mai grele condiţii: puţini sau fără arme, dezbrăcaţi sau lipsiţi de hrană, ura împotriva duşmanului de orice fel îi transforma pe câmpul de luptă în adevărate fiare neîmblânzite. În asemenea momente grele pentru poporul lor, furia românilor, acea ’’furor dacicum’’ este fără milă, spulberând totul în cale. Într-o istorie dominată de puteri expansioniste, poporul român a fost întotdeauna mica buturugă. Sunt concluzionante în acest sens ultimele cuvinte ale textului cronicarului bizantin: ’’mulţimea de rele ce au făcut romeilor acei blestemaţi şi nelegiuiţi  (adică valahii)’’. Şi stăm să ne gândim, ce au cerut, valahii Marelui Împărat, în afară de libertatea dreptului de a trăi paşnic?  Nimic altceva! Ori după ce bizantinii din lăcomie jefuiesc oraşele şi satele valahe, mai au tupeul să se plângă de tratamentul aplicat lor de cei pe care ei însăşi i-au maltratat. Oare termenul de ’’blestemaţi şi nelegiuiţi’’ e necesar să se aplice valahilor, sau bizantinilor care au provocat această revoltă?

Valahii pornesc răscoala, care cuprinde întreaga zonă cuprinsă între Dunăre şi Grecia. Oraşe şi aşezări, unde populaţia bizantină era majoritară, sunt distruse şi pustiite. Aliaţii cu bulgarii trec prin foc şi sabie Imperiul Bizantin din Balcani. Victorioşi în toate luptele purtate împotriva armatelor bizantine, răsculaţii proclamă întemeierea unui stat comun:’’ Dumnezeul bulgarilor şi a valahilor a binevoit această libertate şi a încuviinţat scuturarea jugului celui de mult (în scopul de )a se uni, hotărâţi de această dată de a reînfiinţa Imperiul Misienilor şi al Bulgarilor după cum fusese mai înainte’’ (Choniates). Când ? Pe vremea lui Nicolae Basarab? Mai mult ca sigur!

Dar nu la mult timp de la această proclamaţie, trupe bizantine numeroase şi bine echipate militar intervin şi obligă retragerea oştirii aliate valaho-bulgare în munţi. Chemaţi de glasul sângelui, Petru şi Asan, trec Dunărea in nord după ajutor. Cronicarul ne povesteşte că, găsind înţelegere la voievozii munteni, Petru şi Asan se întorc în sudul Dunării  cu o oştire puternică, valaho-cumană care se uneşte cu răsculaţii.  Armata generalului bizantin Cantacuzen este atrasă în cursă, înfrântă şi distrusă. Anul acestei bătălii este 1186.

Din cele relatate ne punem întrebarea, cum se numeau voievozii nord–dunăreni şi cât de bine erau organizate voievodatele lor, dacă şi-au permis trimiterea unei oştiri valahe în ajutorul fraţilor din sud? Prezenţa cumanilor ne confirmă existenţa lor asimilată în marea masă a valahilor.

După patru ani de hărţuieli duse de armata bizantină împotriva statului valaho-bulgar, rămase fără rezultat, împăratul Isac Anghelos organizează în anul 1190 o campanie de pedepsire ’’a obraznicilor’’, condusă de el însuşi. Atrasă din nou într-o capcană de către valahi şi bulgari, pe un teritoriul muntos inpropriu desfăşurării armatei bizantine, aceştia sunt decimaţi fără milă iar însuşi împăratul scapă cu greu cu viaţă.

După acest dezastru, Bizanţul, renunţă la pretenţiile teritoriale şi de supunere a valahilor şi bulgarilor, retregându-şi din zonă toate trupele la graniţa nouă a Imperiului Bizantin. Imperiul valaho-bulgar se consolidează în zonă înglobând în el şi alte teritorii cu o majoritate valahă. În urma asasinării conducătorilor lui, Petru şi Asan, în urma unui complot de care sigur nu era străină mâna bizantinilor, în anul 1197, cel care va prelua destinul acestui stat comun va fi Ioniţă, cel de-al treilea frate a lor, glorificat de tradiţia populară cu numele de ’’Caloianul’’.

Pentru a-şi consolida poziţia statului în faţa puterii Bizantine, Ioniţă duce tratative cu occidentalii în scopul primirii unui ajutor. Astfel se ajunge ca Papa Inocenţiu al III-lea să-l trimită în anul 1204 pe Nunţiul papal Leon, Cardinal de Santa Croce, care pe data de 8 noiembrie îl încoronează pe Ioniţă cu titlul de ’’Dominus Bulgarorum et Blacorum’’.

Între două rele, Ioniţă Caloianul îl alege pe cel care i se pare, pentru un moment, mai puţin negru, aliindu-se cu occidentalii împotriva bizantinilor.  Dar această alianţă va sfârşi altfel decât  se aştepta şi se va întoarce împotriva lui.  Papa Inocenţiu al III-lea îl pune pe Ioniţă în legătură cu ’’Împăratul Latin’’ al Bizanţului, Balduin de Flandra, cavaler cruciat care împreună cu oştile sale ocupase Constantinopolul în numele catolicismului. Dar Balduin se simte jignit la gândul că trebuie să se alieze cu un ’’rob’’, neconsiderându-l pe Ioniţă de spiţă nobilă după criteriile lui,  şi-l ameninţă cu ocuparea statului valaho-bulgar.

Dându-şi seama că a fost atras într-o tabără greşită, Ioniţă îşi reanalizează spiritul ortodox al credinţei sale şi caută prin toate mijloacele să încheie o alianţă cu bizantinii împotriva latinilor. Şi pentru a-i convinge pe aceştia de loialitatea faptelor sale, atacă trupele occidentale care înconjuraseră oraşul Adrianopole greu apărat de bizantini, şi îi înfrânge pe latini capturăndu-l pe însuşi Balduin şi timiţându-l la o închisoare în Târnovo, la acea vreme capitală a Imperiului valaho-bulgar.

În acest moment, probabil Ioniţă, conştient de puterea lui iniţiază o serie de campanii de eliberare a oraşelor şi provinciilor de sub stăpânirea cruciaţilor. Asemeni lui Galerius, urma  să creeze un Imperiu valah extins în Balcani. Bizantinii realizează primii acest scop al lui Ioniţă şi conştienţi de pericolul valah încheie o pace cât de cât acceptabilă cu latinii, aliindu-se cu aceştia şi pornind împotriva lui Ioniţă. Dar fără prea mult succes pentru că la acea dată în Balcani Caloianul era singurul stăpân şi Imperiul valaho-bulgar avea cea mai puternică forţă militară a momentului. Abia în anul 1207 , puterea valahă scade oarecum, prin moartea lui Ioniţă, asasinat şi el ca şi fraţii lui în urma unui complot.

În ciuda dispariţiei lui Ioniţă, Imperiul valaho-bulgar sub conducerea lui Borilă va rezista tuturor presiunilor latino-bizantine. Astfel încât la intervenţia Papei ostilităţile încetează, fiecare din părţi păstrându-şi teritoriul şi suveranitatea. Ca o garanţie a acestei păci se mediază o căsătorie între fiica lui Borilă şi împăratul Henric  de Flandra (fratele lui Balduin). La refuzul, din nou (!) a lui Henric de a lua de soţie o femeie de obârşie atăt de incertă, supuşii acestuia ( Robert de Clari) i-au replicat :’’Ba sire s-o faceţi, pentru că aceşti oameni sunt cei mai temuţi şi mai tari ai întregului Imperiu şi chiar ai pământului.’’ (după G.I. Brăteanu).

La moartea lui Borilă, statul Asăneştilor mai cunoaşte o scurtă perioadă de înflorire sub conducerea lui Ioan Asan al II-lea, 1218 – 1241, care iniţiază în lunga lui domnie o serie de măsuri politice şi economice favorabile dezvoltării statului său. Şi acest lucru nu poate dacât să atragă mânia împăratului bizantin Ioannes al III-lea Dunkas Vatatzes, care realiza influenţa puterii statului valaho-bulgar chiar în coasta imperiului. Deplasând o puternică armată se angajează  într-o luptă decisivă cu forţele valaho-bulgare la Klokotniţa, aşezare de pe râul Marişa. Oştirea lui Ioan Asan al II-lea iese învingătoare iar trupele bizantine sunt distruse, puţinii supravieţuitori fugind la Constantinopole şi istorisind împăratului trista soartă a campaniei. Bizanţul nu va mai organiza nicio campanie împotriva statului Asăneştilor, care rămâne până la moartea lui Ioan Asan al II-lea cea mai puternică forţă din penisula Balcanică. După moartea lui Ioan Asan al II-lea, în anul 1241, tătarii pătrund în statul valaho-bulgar, ocupându-l până în jurul anului 1320. Mulţi conducători valahi se retrag în munţi împreună cu comunităţile lor sau trec în Valahia de peste Dunăre.

Şi în zilele de azi mai există numeroase ’’Insule’’ la sud de Dunăre care continuă să vorbească a limbă traco-valahă, populaţii numite: valahi, aromâni, megleno-români, istro-români şi macedo-români. Avem o menţiune interesantă legată de existenţa acestor comunităţi româneşti din Balcani făcută de către scriitorul german Thunmann în sec. al XVIII-lea : ’’şi valahii de dincolo de Dunăre sunt un popor mare şi numeros. Ei alcătuiesc jumătate din populaţia Traciei şi trei sferturi din cea a Macedoniei şi Tesaliei; şi în Albania se găsesc mulţi. Vorbesc acelaşi grai ca şi fraţii lor de dincoace de Dunăre, însă foarte amestecat cu cuvinte greceşti. Ei nu sunt emigranţi din Dacia. De 750 de ani sunt cunoscuţi sub numele de vlahi şi găsim urme de-al graiului lor încâ din sec. al VI-lea ; se numesc ei însuşi români.’’ (după R.S. Carpianu).

De unde sunt aceşti români? Care este originea lor?

Sunt urmaşii poporului pelasg sub forma proto-traco-dacă; urmaşi ai mutărilor forţate făcute de către romani în perioada războaielor lor cu dacii (comunităţi de căte cincizeci de mii – o sută de mii de oameni); urmaşi ai acelor daci mutaţi odată cu retragerea administraţiei romane din Dacia. Toţi aceştia şi-au păstrat graiul şi originea lor de români.

Sursa: vinicius.ro

Cuprins

Anterior | Următor

---

Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:

1. Carturesti
2. Litera
3. Librex
4. Libris
5. Cartepedia
6. Okian.ro
7. Librarie.net
8. Compania de Librarii Bucuresti
9. Anticexlibris

---