Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Litovoi şi Seneslau (Stanislău… !)

Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Litovoi şi Seneslau (Stanislău… !)

Voievodatul lui Litovoi (1240 – 1278/79)

În Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă la 2 iulie 1247, se menţionează despre existența unei ţări românești, numită Litua sau Ţara lui Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă a similitudinii denumirii ţării invadate de tătari in anul 1241, Ilaut, nume menţionat în Cronica Persană al lui Fazel – Ullah – Raschid. Să fie această denumire o anagramare a termenului L i t u a = I l a u t. Cuvântul conţine toate literele, doar că sunt puse în altă ordine.

formatiuni_romanesti

Denumirea Ţării Lytua, făcută în Diploma Ioaniţilor, avea să ducă la ipoteze fanteziste privind posibilitatea existenţei unei legături între români şi lituanieni, chiar şi căutarea unei descendențe a acestora din valahi. Mai interesant este faptul că istoricul Aurel Decei (1905–1976) face afirmaţia că textul, referitor la românii din cronica persană, se referă, de fapt la Lituania, iar persoanele menţionate, sunt duci lituanieni.

 Toate aceste supoziţii sunt făcute doar în baza unui singur cuvânt, Lytua. Ori, nu se acordă atenţie că în textul Diplomei Ioaniţilor, țările respective nu erau pomenite cu nume ci cu sintagma “cnezatele lui Ioan şi Farcaş”, “ţara lui Seneslau”, astfel că în concepţia scribului regal “teritoriul lui Litovoi”, devine ţara lui Litovoi, cu numele de Lytua, termen derivat de la numele lui Litovoi. Mai există însă si o alta variantă, asupra căreia voi reveni în alt capitol al lucrării.

Privind originea acestui nume, s-au facut la fel de multe speculaţii, căutându-se origini slave, cumane sau valahe. Cert este că numele îl întâlnim în acele vremuri şi în Maramureş, sub forma Locovoi, cea ce ne demonstrează faptul că era un nume răspândit şi des utilizat de ambele părți ale Carpaţilor, si, chiar și la vlahii sud-dunăreni.

Unii istorici îl confirmă pe Litovoi ca fiind acel Bezerenban pomenit în Cronica Persană la 1241, fapt foarte posibil din punct de vedere cronologic. În acest caz, Litovoi este acel Ban al Severinului, sau primul Basarab? Optăm pentru varianta de Ban al Severinului.

Istoricul Popa Radu avansează o ipoteză posibil istorică, prin care afirmă că Litovoi, cel pomenit în anul 1247, ori unul din predecesorii lui, ar fi “descălecat” din Ţara Haţegului în Oltenia. Este posibil ca voievodul să nu mai fi suportat vexaţiunile coroanei maghiare şi să se fi strămutat cu familia şi supuşii lui la sud de Carpaţi în Oltenia, fiind acceptat de către băştinaşi. Am avea astfel un prim “descălecat” anterior celui lui Negru Vodă, proces care s-a petrecut şi în Moldova, prin “descălecate” succesive.

Voievodul Litovoi a domnit de pe la cca. 1240 până la 1278/1279, voievodatul lui fiind încadrat între Banatul Severinului (și Banatul Severinului?), râul Olt şi Dunăre.

În anul 1247, se afla sub suzeranitatea coroanei maghiare, plătind către aceasta tribut, Diploma Ioaniţilor făcând clar această specificație. Voievodatul lui ajunsese la o stare de bunăstare recunoscută chiar de către cronica maghiară prin enumerarea surselor veniturilor. Armata lui Litovoi era însă argumentul suprem al voievodului, deloc ignorat de către regele maghiar, solicitându-i acestuia participarea la luptele duse de către coroana maghiară: „a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre„

Aceste pretenţii ale regilor maghiari aveau să ducă la izbucnirea unui război între cele doua părți în anul 1273. Cronicarul bizantin, Nicephoros Blemmydes, consemnează începutul şi desfăşurarea luptelor duse între Litovoi şi armata voievodului transilvănean, Nicolae Geregye (1265–1270, 1272-1273): „Dar după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci şi tufişuri dese, când se înfundase pe nişte potece foarte înguste, a fost atacat de mulţimea Valahilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort (voievodul transilvan) împreună cu vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Dejeu zis Vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de baltă, cu Secuii Petru şi Ladislau, bărbaţi viteji şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamă. Şi după ce ungurii părăsind oastea, dăduseră dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi mlăştinoase, strâmtoraţi între prisăci, mulţi dintre ei fură ucişi de Valahi; numai câţiva au scăpat cu mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul lor. Iar trupul voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din mâinile Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigoniu, în mănăstirea Fecioarei Maria.

În sfârşit, după întâmplarea aceea tristă, schimbându-se iarăşi roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macsó, însăşi oastea regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii întărite şi apărate de atacurile luptătorilor şi arcaşilor voievodului Layk, (Litovoi) adică ale Valahilor, care slobozeau potop de săgeţi asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi s-au împrăştiat ca fumul; şi rămăşiţele oastei întregi au intrat în ţara Severinului şi o au cuprins”. (Fontes Historiae Daco-Romane, IV, p.103)

După înfrângerea oştilor voieovdului Transilvaniei, de către Litovoi regele Ungariei, Ladislau Cumanul (1272-1290) ordonă armatei maghiare să contratace. Contratac ce va duce la ocuparea cetăţii Severinului.

Diploma de la 8 ianuarie 1285 pomeneşte, sintetic, depre acest eveniment şi urmarile lui: „Și, în sfârșit, când, fiind încă copil, începusem noi a domni după moartea prea iubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi, împreună cu frații săi, în infidelitatea sa, ocupase pentru sine o parte din regatul nostru existentă dincolo de munți și cu toate avertismentele noastre nu s-a îngrijit să plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credință, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui, cu numele Bărbat, l-a luat în captivitate și ni l-a adus nouă; pe deasupra, pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă nu mică de bani și astfel prin serviciile acestui magistru Georgius a fost reașezat iar tributul nostru din acele părți. […]”. Litovoi refuză suzeranitatea maghiară, înţeleasă de către aceştia ca şi suveranitate şi ocupă teritorii aflate în posesia coroanei, regii maghiari considerau ca Ţara Românească şi Moldova proprietate de drept al lor. (!)

Cumulând cele trei documente, Cronica Persană, Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi documentul de la 1285, putem constata că Voievodul Litovoi, înainte de anul 1241, intrat în conflict cu coroana maghiară, avea să atace, cucerească şi să-şi treacă în stăpânire Banatul Severinului. Acest lucru este dovedit şi de lista Banilor de Severin. Primul ban menţionat este Luca în anul 1233, după care până în anul 1243 nu mai apare nici un ban maghiar la conducerea Banatului. Este perioada în care Litovoi trecuse sub stăpânirea lui Cetatea Severinului. Abia în anul 1243, maghiarii vor reuşi să-şi recucerească provincia, numindu-l ban pe Ştefan, după care între anii 1243-1247, Cetatea Severinului va trece din nou în mâna lui Litovoi. După anul 1247, lista banilor maghiari este continuă, dovedind reocuparea Banatului de Severin de către coroana maghiară. Litovoi însă, în decursul domniei lui, va mai izbuti de câteva ori să-şi treacă în proprietate Cetatea Severinului, fapt dovedit şi de cronica din 1285.

La anul 1241, cronicarul persan, îl va identifica pe Litovoi, sub titulatura lui, de Ban al Severin (Bezeren Ban – Szeveren Ban). Cea ce infirmă existenţa primului Basarab la anul invaziei tătarilor, în Ţara Românească. Primul domnitor cunoscut sub acest nume va fi Basarab I, fiul lui Negru Vodă.

Litovoi va fi înfrânt şi ucis în anul 1278/9, posibil în urma unei trădări, iar fratele lui, Bărbat, a fost luat prizonier. Bărbat va fi reînscăunat ca voievod al Ţării Româneşti, însă cu obligaţia acceptării vasalităţii faţă de coroana maghiară şi obligaţia plății unui tribut substanţial.

Cnezatele lui Ioan şi Farcaş (cca. 1247)

Ştim foarte puţine despre cei doi fraţi cnezi. Diploma Ioaniţilor, aminteşte la anul 1247 că ținuturile aflate la stânga Oltului, sunt propuse a se trece sub tutela Ordinului Ioanit. Documentele istorice anterioare, dar nici cele ulterioare nu mai fac mențiune la aceştia.

Interesant este numele atribuit cneazului Farcaș, mai mult ca sigur ca acesta se numea Lupu, cronicarii maghiari traducându-i numele în Farcas (farkas = lup). Acest nume va fi încetățenit ulterior în onomastica română sub forma de Farcaş, Farcaşiu, Fărcăsel, Farcăsoia, s.a.

Voievodatul lui Seneslau (cca.1241-1277)

Seneslau este menționat, în diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei, ca fiind voievod român al “olaţilor” din Transalpina (Muntenia), la anul 1247. Voievodatul lui se află situat în stânga Oltului, între Carpaţi şi Dunăre. Uni istorici îl identifică în persoana lui Miselav cel pomenit ca şi oponent al tătarilor la 1241.

Cu toate că documentul maghiar îl numeşte valah, unii istorici îi conferă o identitate slavă în baza numelui său.

Opinia noastră este că numele lui real era Stanislău nume derivat din binecunoscutul nume romanesc Stan, cu variantele feminine Stana şi Stanca. Numele de Stan, Stanislău, Seneslau vor fi purtate de generaţii întregi de cnezi şi voievozi maramureşeni, începând de la sfârşitul secolului XIII –lea.

În afară de aceste scurte menţiuni, făcute în anii 1241 şi 1247, asupra voievodului Stanislău se asterne tăcerea. Cine a fost, cât a domnit, cine i-a fost urmaşul nu putem şti. Cert este faptul că începând din anul 1285, nu mai avem ştiri despre voievozii locali şi despre soarta românilor din Muntenia.

Cornel Bîrsan – Istorie Furată.Cronică Românească de Istorie Veche

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *