Monthly Archives: February 2015

How did Count Dracula looked like?

How did Count Dracula looked like?

Romanian version here.

How did Nicolaus Modrussiensis presented the 27 years old Prince?

He wasn’t particularly tall but very vigorous and healthy, with a cruel and ferocious aspect, a big aquiline nose and inflated nostrils. The skin of the face was smooth and reddish, long eyelashes framed widely open green eyes made threatening by bushy black eyebrows, the face and the chin were shaved apart from the moustache. Prominent temples increased the volume of his head. A bullish neck rose from his broad shoulders on which fell his long black curly hair. Citeste mai mult

Radu Ilie Haidăul – voievodul haiduc al Valahiei

Radu Ilie Haidăul – voievodul haiduc al Valahiei

coperta

Fragment din Istorie Pierdută – Cronică Românească de Istorie Veche (lucrare în pregătire). Autori: Cornel Bîrsan, Adrian Anghel şi Cristian Moşneanu

▪ Domnie: 16 noiembrie 1552-11/12 mai 1553
▪ Deces: după 12 iulie 1558

Radu Ilie Hăidăul, voievod al Ţării Româneşti în perioada 16 noiembrie 1552 – 11 mai 1553 (dată aproximativă) este fiul lui Radu de la Afumaţi şi nepotul lui Radu cel Mare. Obţine domnia după ce îl înlătură pe satrapul Mircea Ciobanul pătrunzând prin Banat şi aflându-se în fruntea unei armate compuse de haiduci, unguri, polonezi şi boieri pribegi. Ajunge pe tron, aṣa cum am văzut în capitolul precedent, după ce îl învinge pe adversarul său la Măneşti (Prahova). Numele de Radu şi-l ia cu puţin timp înainte de a veni la conducere (având ca nume de botez Ilie) iar porecla Haidăul (haiducul) o primeşte datorită fapului că în armata sa se găsesc și foarte mulţi haiduci. Odată ajuns cârmuitor, instaurează unele măsuri inedite, prin punerea în sfatul domnesc doar a boierilor pribegi ce se aflau în Transilvania în perioada domniei lui Mircea Ciobanul şi prin mutarea Capitalei în Târgovişte (lucru deloc întâmplător şi justificat prin faptul că dorea a fi mai aproape de Apus decât de Poartă). Din păcate, scurta lui domnie este frământată de nesfârșitele lupte cu Mircea Ciobanul care reusește să îl înlăture, până la urmă, şi care să îi pecetluiește tragicul sfârșit punând o „vorbă bună” sultanului care în cele din urmă îl ucide pe Ilie. Citeste mai mult

Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Litovoi şi Seneslau (Stanislău… !)

Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Litovoi şi Seneslau (Stanislău… !)

Voievodatul lui Litovoi (1240 – 1278/79)

În Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă la 2 iulie 1247, se menţionează despre existența unei ţări românești, numită Litua sau Ţara lui Litovoi. Caracterul românesc al acestui stat, recunoscut şi de documentele ungureşti, ridică o interesantă problemă a similitudinii denumirii ţării invadate de tătari in anul 1241, Ilaut, nume menţionat în Cronica Persană al lui Fazel – Ullah – Raschid. Să fie această denumire o anagramare a termenului L i t u a = I l a u t. Cuvântul conţine toate literele, doar că sunt puse în altă ordine. Citeste mai mult

Diploma Cavalerilor Ioaniţi, 1247 – un act şi o continuitate românească la sud de Carpati şi nord de Dunare !

Diploma Cavalerilor Ioaniţi, 1247 – un act şi o continuitate românească la sud de Carpati şi nord de Dunare !

” În numele Sfintei Treimi una și nedespărțită, Amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmației, Croației, Ramei, Serbiei, Galiției, Lodomeriei și Cumaniei de-a pururea …

diploma-cavalerilor-ioaniti

Diploma Cavalerilor Ioaniţi

… Așa dar, mânați de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntașii și baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre luată dimpreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al casei Ospitalierilor din Ierusalim, din părțile de dincoace de mare, cu privire la repopularea regatului nostru, care prin năvălirea dușmănoasă a națiunii barbare numită tartari, a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor, cât și prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor în numele casei Ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa Ospitalierilor, să ia armele pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai jos, și să ne dea sfat și ajutor credincios pentru popularea țării noastre, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm și îi dăruim lui și prin dânsul numitei case întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt, afară de teritoriul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm olatilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși în așa fel încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țară a Severinului amintită mai sus, și din cnezatele numite mai sus, să o păstrăm pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate teritoriile sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopilor pe care știe că le au, lăsând deoparte și toate morile dintre hotarele țărilor amintite atât cele clădite cât și cele ce se vor clădi, în afară de cele din țara Lytua, precum și toate clădirile și semănăturile făcute cu cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile care sunt acum în ființă sau care se vor face de către ei, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraților acestora, afară de pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei pe care le păstram împreună pe seama noastră și a lor. Și mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la olatii ce locuiesc în țara Lytua, în afară de țara Hațegului cu cele ce țin de ea, să le culeagă sus zisa casă. Mai voim ca amintiții olati să ajute pe sus zișii frați cu mijloacele lor ostășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străinii, iar din partea lor acești frați să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin și ajutor, pe cât le va sta în putință. Pe lângă acestea, din sarea ce le-am îngăduit să ducă în chip îndestulător spre folosința acelei țări și a părților dinspre Bulgaria, Grecia și Cumania, din orice ocnă din Ultrasilvana de unde vor putea mai ușor să o scoată cu cheltuiala dimpreună a noastră și a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel și din banii ce vor umbla acolo din voința regelui și hotărârea preceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus și despre celelalte venituri, cealaltă jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea, rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa Casă nobililor și altora venind din alte părți să locuiască în ținuturile amintite, atât în privința libertăților lor cât și a judecăților, precum și hotărârile judecătorești pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviința și întări, fără atingerea părții noastre din folosințele ieșind de acolo, cu acest adaos că de se va rosti vreo osândă <într-o pricină de> vărsare de sânge împotriva mai marilor țării, și ei se vor simți nedreptățiți, să poată face apel la Curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru, de care lucru să ne ferească Dumnezeu, a cincea parte din ostașii țării amintite să fie datori a veni în oastea noastră și a porni la război pentru apărarea țării noastre. Dar dacă vom îndrepta oaste spre Bulgaria, Grecia, și Cumania va purcede a treia parte din cei în stare a merge la război, și din prada de război, atât cea mișcătoare cât și cea nemișcătoare, numita casă își va primi partea sa după numărul ostașilor din Severin, precum și a armelor lor. Pe lângă aceasta am dăruit amintitului preceptor, și printr-însul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt și munții Ultrasilvanei, sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul olatilor, pe care le-am lăsat-o acelora așa cum au stăpânit-o și până acum, și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu privire la țara Lytua. …” Citeste mai mult

“Negru”- patronimul apartenenţei poporului român

“Negru”- patronimul apartenenţei poporului român

 “(…)Mioriţă laie,

Laie bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ţi mai tace! (…)”

Unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român este reprezentat de “mioriţa”. Această creaţie contopeşte elementele eterogene ce se găsesc în literatură, dans, muzică, mitologie şi reprezintă mitul spiritualităţii româneşti. De asemenea, din această creaţie se reflectă şi continuitatea acestui popor: prin moartea sa, ciobănaşul nu dispare, ci se contopeşte cu macrocosmosul ( cu fiinţa eternă a naturii). Una dintre multele caracteristici pe care le are “mioriţa” este culoare ei, ea nu este o oaie normală, este “bârsană” sau “laie, laie Bucălaie”.
În dicționarul exlicativ al limbii române, adjectivul “lai” (laie) are însemnătate de negru (dacă este să ne referim strict la culoarea lânii mioarei). Această culoare nu este aleasă întâmplător, ea se regăseşte în istoria şi mitologia românească de câteva mii de ani, fiind un stindard cu caracter distinctiv atrbuit atât conducătorilor cât şi spaţiului carpato-danubiano-pontic. După cum vom vedea, el însoţeşte continuu toată istoria pelasgo-daco-vlaho-română. Citeste mai mult

Şerban din Izvorani – domnitorul necunoscut al Valahiei

Şerban din Izvorani – domnitorul necunoscut al Valahiei

cronica-romeasca

Un domnitor aproape necunoscut al Valahiei este Șerban din Izvorani care se găseşte pe tron între două domnii ale lui Radu Paisie în perioada iunie-iulie 1539.

Șerban din Izvorani este ginerele lui Radu Craiovescu fiind căsătorit cu fica acestuia Maria devenind astfel cumnat cu Pârvu Craiovescu. În  perioada  3 februarie 1522 -10 noiembrie 1528 ocupă funcţia de mare stolnic  în timpul domniilor lui Vladislav al III-lea şi Radu de la Afumaţi. Din 14 aprilie 1529 până în 5 noiembrie 1531 este stolnic şi vornic, din 16 august 1532 până 15 noiembrie 1533 este vornic. În 1532 este trimis de către Vlad Înecatul în Ungaria pentru a duce haraciul lui Soliman Magnificul. Între 20 august1535 şi 18 mai 1539 este mare ban în timpul domniei lui Radu Paisie. Acesta piere în “rea hiclenie” în jurul datei de 15 iunie 1543 în timp ce se afla la Poartă. Citeste mai mult

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI până in secolul al XV-lea – a doua parte

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI până in secolul al XV-lea – a doua parte

Prima parte aici.

Marea invazie tătară de la 1241

Prima menţiune, documentară, despre existenţa unei “ţări” în spaţiul vest – muntenesc este făcută odata cu hotărârea regelui maghiar Ladislau I (1040-1095) de a-şi asigura siguranţa graniţelor regatului ungar. În acest scop zideste o fortăreaţă în imediata apropiere a castrului roman de la Drobeta Turnu Severin, cu rol de centru strategic militar, în vederea supravegherii valahilor, cumanilor şi pecenegilor existenţi în zonă. Această fortăreaţă va fi pricina unor veşnice revendicari şi lupte între coroana maghiară si voievozii din Muntenia.
Între anii 1228 şi 1233, regele maghiar, Andrei II (1205 – 1235) transformă fortăreaţa Severinului în cetate, luând astfel naştere Banatul de Severin, ca “marcă” de apărare, organizată ca un sistem defensiv şi în acelaşi timp ofensiv, îndreptat contra expansiunii bulgare. Banatul de Severin este menţionat în cronicile maghiare sub denumirea de “Terra Zeurino”. Primul ban al Severinului este Luca, menţionat în documentele cancelariei regale maghiare în anul 1233. Securizarea zonei va atrage după sine un mare aflux de valahi, cumani, maghiari şi saxoni, astfel încât în anul 1238, regele maghiar Bela IV (1235 – 1270 ) solicită papei Grigore al IX înfiinţarea unei Episcopii latine a Severinului , dar care va fi instituită abia în anul 1382.
Creerea unor astfel de mărci de apărare dincolo de graniţele coroanei maghiare aveau să devină o practica obişnuita a ungurilor, atât la hotarele Ţări Româneşti cât şi în Moldova, în scopul declarat de a-şi apăra regatul, dar şi cu perspectivă expansionistă. Timp îndelungat regii maghiari aveau să-si aroge dreptul de stăpânire asupra Ţări Româneşti şi a Moldovei, provocând conflicte armate cu domnitorii acestor ţări.
Prin angajarea maghiarilor în conflicte regionale cu valahii, bulgarii, sârbii şi bizantinii, acestia vor omite un lucru foarte important, care se va dovedi devastator pentru regatul arpadian.
Anul 1241 aduce asupra Ţărilor Române dar şi a Europei, una dintre cele mai catastrofale invazii din decursul istoriei, cea tătară.
Cine erau acesti tătari ? Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni…au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”
Dar să vedem ce spun cronicile vremii despre această invazie în Ţara Românescă : ’’ În anul acesta (1241) armata fără de număr a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ). Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).
Muntenia a fost atacată şi prădată de Ordul care îi infrânge rând pe rând pe voievozii munteni, ajungând în incursiunea lui până în Banat.
Atacul tătarilor, în Transilvania şi Ungaria, a fost atât de rapid şi de devastator încât decimează armatele regelui maghiar Bela IV, obligându-l pe acesta să fugă şi să se refugieze într-o insulă din Adriatica, pentru a-şi salva viaţa.
Rămaşi singuri în faţa puterii tătare, conducătorii Ţării Româneşti, „Bezerenban” şi Miselav, încearca să opuna rezistentă acestora. După doi ani de hărţuieli şi multe pierderi umane, aceştia reuşesc să infranga ostile tătare şi să-i alunge. Filip Mousket în “Cronica” lui rimata menţioneaza, in anul 1241(2), marea victorie a „regelui din tara vlahilor” asupra tatarilor, dealtfel singura victorie europeana in luptele duse cu tatarii.
Din fericire pentru Europa, tătarii se vor retrage în cursul anilor 1242 şi 1243, urmare morţii hanului Ogodai, în urma unei beţii cumplite, în luna decembrie 1241. Conducatorii şi oastea tătara (mongolă) se vor indrepta spre ţinuturile Asiei Centrale pentru a putea participa la alegerea noului han
Parte a oştilor tătare, conduse de Batu – Han, se vor aşeza în nordul Mării Negre, întemeind un stat cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, de unde vor lansa timp de 500 de ani expediţii de pradă asupra Rusiei şi Poloniei, dar şi a Ţărilor Române. Pana aproape la sfârsitul secolului al XIV-lea, Moldova şi nord-estul Munteniei vor rămane însă in sfera de influentă a puterii tătară, asa numita pax mongolica.
Cel mai important aspect al invaziei tătare în ţinuturile româneşti îl constituie faptul că ea a oprit expansiunea maghiară spre sud (Ţara Românescă) şi est (Moldova), a distrus stăpânirea cumanilor la sud de Carpaţi, pregatind procesul de constituire a primelor formaţiuni statale medievale româneşti. Citeste mai mult

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI până in secolul al XV-lea – prima parte

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI până in secolul al XV-lea – prima parte

A doua parte aici.

Primele menţiuni despre vlahii munteni, nord dunăreni le găsim în cronicile bizantine care menţionează în anul 726: o serie de năvăliri ale valahilor nord dunăreni aliaţi cu vlaho-râcnii în imperiul bizantin. Aceste conflicte se vor soluţiona abia în anul 780, când între cele două părţi se adopta un armistiţiu de pace. Este mai mult ca sigur că aceşti vlahi contestau influenta şi intruziunea bizantină la nord de Dunăre.
Într-o cronică turcă numită Oguzname se menţionează în jurul anului 839 despre existenţa unei ţări a vlahilor la nord de Dunăre. Citeste mai mult

ISTORIA TRANSILVANIEI până în secolul al XV-lea (partea a VI-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în secolul al XV-lea (partea a VI-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (partea a treia)

Prima parte | A doua parte | A treia parte | A patra parte | A cincea parte

Voievodatele româneşti în sec. IX – X

În ciuda afirmaţiilor unor istorici maghiari, cum că invazia maghiară în Transilvania şi Pannonia a găsit un spaţiu nelocuit permanent, cronicile maghiare evidenţiază prezenţa şi opozitia românilor încă din primul moment al evenimentelor. Cronica ”Gesta Hungarorum” a lui Anonymus descrie în mod detaliat felul în care s-au deşfăşurat ostilităţile şi mai ales, urmările lor. De la începutul infiltrarii maghiarilor în Câmpia Pannonică (anul 896) şi ulterior în Transilvania, cronicarul face o prezentare geografică detaliată, specificând locaţiile voievodatelor şi cnezatelor existente la acea vreme.
Ţara de la vest, dintre Tisa şi Dunăre (respectiv Câmpia Pannonică) este administrată de către Kean, numit şi mare duce al Bulgariei, bunicul lui Salanus, iar ulterior de către acesta din urmă. Ţara dintre Tisa şi Munţii Carpaţi (pe direcţia vest – est), situată între râurile Mureş şi Someş (pe direcţia sud – nord, cu specificaţia că se afla în Erdeulu – Ardeal), zona Crişana – Satu Mare, este condusă de către ducele Morout, bunicul lui Menumorout, iar ulterior de către acesta din urmă.
Ţara cuprinsă între râul Mures şi Dunăre (castrul Orşova), actualul Banat este condusă de către voievodul Glad, strămoşul lui Ohtum. Ţara aflată în zona centrală a Transilvaniei, între Carpaţii Apuseni, Meridionali şi Răsăriteni era condusă de către Gelu, zis şi Blacul (Valahul). Citeste mai mult

ISTORIA TRANSILVANIEI până în secolul al XV-lea (partea a V-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în secolul al XV-lea (partea a V-a)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în anul 997 (partea a doua)

Prima parte | A doua parte | A treia parte | A patra parte | A șasea parte

Invazia maghiara

Cine sunt acesti unguri, numiti si maghiari? Calugarul Ricardus ii descrie in cronica lui: „ei sunt pagani, neavand nici o cunostiinta despre Dumnezeu. Dar nu se inchina nici la idoli, ci traiesc traiesc ca dobitoacele. Nu cultiva pamantul, mananca carne de cal, de lup si altele de acest fel. Beau lapte si sange de cal. Au o mare bogatie de cai si de arme si in razboaie sunt foarte viteji. …. < la infatisare erau > oameni urati, cu ochii scufundati, marunti la statura, barbari si salbatici in naravuri si in limba ; un fel de monstri omenesti„ Citeste mai mult