ISTORIA TRANSILVANIEI până în secolul al XV-lea (partea I)

ISTORIA TRANSILVANIEI până în secolul al XV-lea (partea I)

 

A doua parte | A treia parte | A patra parte | A cincea parte | A șasea parte

ISTORIA ŢĂRII MARAMUREŞULUI

Maramureşul, Ţara Dacilor Mari.
Istoria Maramureşului coboara până în timpurile îndepărtate ale epocii mijlocii a bronzului, 1600 – 1300 i.e.n. Descoperirea făcută între anii 2009 – 2011 în localitatea Lăpuş avea să pună la grea încercare dogmele istoricilor privitor la confirmarea existenţei unei populaţii şi comunităţi bine organizate,cu evoluţii îndelungate, adevărate epicentre economice, politice şi religioase. Săpăturile făcute la Lăpuş au adus la lumină una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est. Fundaţiile executate din piatra au forma dreptunghiulară cu laturile de 25 x 11 m. Suprastructura clădirii se pare a fost executată din lemn de stejar. Destinaţia clădirii era cea de sanctuar, destinat efectuarii ceremoniilor de înmormântare dar şi a comemorărilor ritualice ale strămoşilor. Dimensiunile fundaţiilor şi existenţa unui drum pavat cu piatra de râu îi va face pe arheologi să boteze situl cu numele de Troia Maramureşului.

Harta Voievodatelor Maramuresului

Descendenţa dacilor din această populaţie pre-dacică este dovedită şi de asemănarea ritului înmormântării , prin înhumare sau încinerare, între „ preistoricii lăpuşeni” şi Dacii Mari, trib daco-getic numit de greci „Megaloi dahai”.
Comunităţile umane sunt atestate din preistorie, în Paleoliticul Superior si Neolitic, precum cele de la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al râului Iza, între localităţile Rozavlea şi Strâmtura. Vestigii ale epocii bronzului sau descoperit la Săpânţa, Sărăsău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.
Perioada dacică este şi ea bine reprezentată prin cetaţile dacice de la Sighet, Onceşti, Slatina şi Călineşti.
Urme ale dacilor au reieşit cu ocazia săpăturilor efectuate între anii 1964 – 1965 la Onceşti lângă Sighet, pe dealul Cetăţuia, săpături care atestă existenţa unei aşezări de crescători de animale. Anterior în anul 1938 la Mireşul Mare, sa descoperit un vas mare de lut care conţinea aproape 1000 de monede de argint din timpul lui Filip al II-lea (359-336 î.Chr) şi Alexandru Macedon (336-323 î.Chr. ). Din păcate detaşamentul militar de geniu care găsise vasul nu a mai efectuat şi alte săpături in zonă.
După ocuparea Regatului lui Decebal, romanii nu vor mai încerca extinderea provinciei „Dacia” spre nord, dincolo de limesul Someşului, si nici spre est, dincolo de Carpaţi, spre Moldova. Triburile dacilor mari, costobocilor şi a carpilor îşi vor continua viaţa de zi cu zi, fără a suferii intervenţii armate romane. În schimb campaniile organizate de dacii liberi în provincia Dacia vor deveni din ce în ce mai puternice ducând, în final, la părăsirea ei de către administraţia şi armata romană în anul 271 d.Chr.
Dacii liberi vor prelua din nou controlul asupra fostei provincii romane reimpunând tradiţiile şi legile vechi dacice.
Cnezate şi voievodate maramureşene

Teritoriul numit Maramureş, situat în nordul Transilvaniei era organizat din cele mai vechi timpuri în mici unităţi statale, numite cnezate şi voievodate, acestea fiind la rândul lor grupate în aşa numitele “ţări”.
Maramureşul istoric cuprindea astfel Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi Ţara Codrilor, precum şi teritoriile, numite ulterior „comitate” de către maghiari : Beregh, Ugocea, Ung şi Arva aflate în prezent pe teritoriile Ungariei şi Ucrainei.
În general istoriografia maghiară, prezintă ţinuturile Maramureşului şi Oaşului , ca fiind “terra deserta” în momentul asa zisului “descălecat” al lor (honfoglalas – termen care se traduce ad litteram prin “cucerirea patriei”), iar “triburile” maramureşenilor au venit , de undeva din Serbia (¿) , în jurul anilor 1340-1350, şi asezate prin “mila” regilor maghiari în actualele ţinuturi ale Maramureşului si Oaşului (Pal Engel – Regatul Sfântului Ştefan, Istoria Ungariei Medievale, 895 – 1526).
Prima menţiune despre Maramureş este făcuta cu ocazia unei donaţi atribuită de către Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) în jurul anului 1000, unei familia, donaţie reconfirmată ulterior printr-un document din anul 1445. În timpul domniei lui Stefan se începe infiltrarea si ocuparea treptata a Transilvaniei şi implicit a Maramureşului. Această ocupare treptată a Maramuresului s-a facut în decurs de mai bine de 250 de ani.
În jurul anului 1199, Maramureşul şi Ţara Oaşului sunt menţionate ca şi terenuri regale de vânătoare al regelui maghiar Imre (1196 – 1205), devenind apoi în anul 1231, domeniu regal, în timpul regelui Andrei al II-lea (1205 – 1235). Într-un document din anul 1214, românii din Maramureș apar în funcțiunea de străjeri ai codrilor – custodes silvarum
Înainte de venirea maghiarilor, românii din Maramureş se conduceau prin forme de organizare proprii, preluate de la strămoşii lor geto-daci.
Dimitrie Onciul scria despre cnezat că „este o instituţie veche românească, anterioară cuceririi maghiare, când se numeau judeci <giuzi – jude de sat> , iar judecia se prezenta ca o instituţie străbună, moştenită din epoca romană, fapt ce se constată prin numele ei latin”.
Termenul de origine latină „jude” reprezenta persoana conducătoare a comunităţii, mai mari sau mai mici, însarcinat cu anumite atribuţii administrative şi legiuitoare. Acest termen va fi înlocuit cu timpul cu cuvântul: cneaz, de la latinul „cneus” care înseamnă cavaler. În general istoricii fac afirmaţia că termenul de cneaz provine din limba germană, kuningaz, fiind ulterior preluat prin slavonizarea lui, sub forma de cneaz. Ipoteză total greşită de altfel, după cum am specificat mai sus . Acest termen va inlocuii vechii termeni de „jude” şi „duce” cum erau pomeniţi primi conducători români în cronicile maghiare şi ruseşti. Termenul de „vodă” provine din slavonă, cu întelesul de conducător, iar „voievod” este alcătuit din doua cuvinte slavone, „vajna” si „voda” , respectiv conducator pe timp de război (vajna=război)
Cnezii maramureşeni erau o clasă de nobili ridicaţi din rândurile obştilor săteşti, care preluau stăpânirea satelor (moşiilor) şi aveau drept ereditar asupra lor.
Voievozii erau conducătorii aleşi dintre cnezi care administrau o grupare mai mare de comunităţi, respectiv cnezate, organizate în voievodate independente şi autonome.
Funcția de voievod era electivă, şi alegerea lui se făcea dintre cei mai vrednici și mai puternici cnezi.
În Maramureş regii maghiari aveau să-i recunoască oficial pe aceşti cnezi şi voievozi, acordându-le autonomie, în schimbul unor favoruri şi servicii.
Prima menţiune despre existenţa structurilor formaţiunilor politice din Maramureş şi a conducătorilor acestora este făcută în timpul regelui maghiar Stefan al V-lea (1270 – 1272) când sunt pomeniţi cneazul Negrilă care stăpânea regiunea Vişeului, şi cneazul Radomir care stăpânea Valea Izei.
În anul 1299 se pomeneşte în cronici despre existenţa unui conducător al Maramureşului nord – estic, Nicolaus Voievod, fiul lui Mauriciu. Nicolaus era voievod de Ugocea şi Beregh, teritorii aflate în prezent în componenţa Ucrainei şi a Ungariei.
Tot la începutul secolului XIII este pomenit, Tatomir, voievodul de Ung şi de Beregh. Tatomir îi are ca fii pe Seneslau de Dolha, Voievod de Ung, Crăciun de Bilca, voievod de Beregh si Maxim, cneaz de Iloşva, înobilaţi de regele Ludovic I (1342 – 1382) în anul 1343, în urma serviciilor făcute de către acestia coroanei maghiare.
Interesant este de specificat faptul că familiile maramureşene făceau între ele alianţe matrimoniale, încuscriri. Astfel Seneslau de Dolha se va căsători cu sora lui Dragoş Vodă , iar Craciun cu sora lui Bogdan Vodă. Urmaşii lui Tatomir vor fi implicaţi într-o adevarată sagă maramureşeană în timpul conflictelor dintre familiile Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor.
Informaţiile despre aceşti voievozi şi cnezi o găsim în mod detaliat, în lucrarea “Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV”, apărută la editura Dragoş Vodă din Cluj Napoca în anul 2009, prin grija lui Vasile Iuga de Sălişte.
Lucrarea “Diplome Maramureşene din sec. XIV si XV” a fost scrisă de către Dr.Ioan Mihaly de Apşa (1844-1914), membru corespondent al Academiei Române, născut în Maramureşul istoric în comuna Ieud, localitate de pe Valea Izei. În decursul a zeci de ani a adunat şi tradus un numar de 366 de documente emise de cancelaria coroanei maghiare, începand din anii 1300, în care sunt pomeniţi conducători români: cnezi şi voievozi, toponime şi hidronime din Transilvania, fapte si acţiuni istorice care au influentat viaţa comunităţii existente la acea vreme în Ardeal şi împrejurimi. Ce este mai important de menţionat că multe dintre aceste documente sunt adevărate “extrase CF” care dovedesc dreptul de proprietate a românilor asupra moşiilor, cnezatelor şi voievodatelor existente la acea vreme în Ardeal şi Ungaria.
În aceste documente vom întâlni menţionate nume cunoscute precum a lui Dragoş Vodă şi Bogan Vodă, dar vom descoperi şi numele cnezilor şi voievozilor români despre care nu am auzit, până acum, sau, a altor conducători de obşte maramureşeni, care au stăpânit ţinuturi atât în Transilvania, cât şi în actuala Ungarie şi Ucraină (comitatele Ung, Ugocea şi Beregh).
Numele acestor înainte mergători sunt cele tradiţionale poporului roman indiferent de zona geografică, putandu-le evidenţia ca prezente în secolul al XIV – XV – lea: Alexandru, Andrei, Andreica, Bârsan, Baila, Balc, Bogdan, Bud, Codrea, Corui, Clement, Cosma, Costea, Crăciun, Drag, Drăguş, Dragoş, Dragomir, Dragoslav, Dumitru, Feier (Albu), Francisc, Gheorghe, Ghergheş, Giula, Gilian (Iulian), Gurzo (Burzo), Ioan, Iuga, Ivancu, Ladislau, Laţcu, Locovoi, Luca, Lucaciu, Mariş, Maxim, Miclea, Micu, Micula, Mihail, Mihalca, Miroslav, Nicolae, Opriş, Petru, Rad, Radu, Săracin, Sas, Stan, Stanislău, Ştefan, Şteţco, Tatomir, Tătar, Uglea, Valentin, Vancea, Vasile, Vlad, Zouard, Zolon s.a.
Povestea transmisă prin documentele culese de către Ioan Mihaly de Apsa este impresionanta, fiind necesară o carte de dimensiunile lucrarii autorului maramureşan, pentru a cuprinde evenimentele şi actiunile în care au fost implicaţi maramureşenii acelor vremuri. Lucrarea ne transmite o lume vie în care stramoşii maramureşenilor sunt implicaţi în lupte împotriva autorităţii coroanei maghiare, în conflicte cu clasa nobiliară maghiara în creştere dar şi conflicte armate sau judecătoreşti între români.
Naşterea Ţarii Moldovei a început încă din Maramureş pe fondul conflictului dintre familiile Dragoşeştilor şi a Bogdăneştilor, conflict care a degenerat în confruntări armate, distrugeri şi arderi de moşii şi pierderi de vieţi omeneşti de ambele părţi. Multe din familiile maramureşene vor fi implicate în acest conflict de o parte sau alta, unele continuandu-si existenţa în Maramureş iar altele “emigrand” în Moldova, sau alte ţinuturi ale Ardealului.
Până în anul 1386, românii îşi vor putea păstra obiceiurile şi rangurile cneziale şi voievodale, prin grija reginelor Ungariei, dar după acest an, drepturile lor se vor restrânge până la aproape totala dispariţie. Cei care vor incerca să supravieţuiască altfel vor alege calea catolicizării şi maghiarizarii, ajungându-se ca multe din marile familii nobiliare maghiare din Transilvania, din secolele urmatoare, să fie din spiţa românească.
“Bisericile ungureşti erau patronate de magnaţii unguri şi sprijinite de stat, cele româneşti erau avizate numai la contribuţia credincioşilor. Românii, când treceau la o confesiune maghiară erau scutiţi de orice plată către biserică sau cantor. Nu numai atât, dar când cineva făcea trecerea, primea şi bani de la preot, 5-10 coroane. În comuna Bicsad, din jud.Trei Scaune, sistemul s-a practicat până în timpul din urmă. Mai trăiesc, poate, în această comună şi astăzi români secuizaţi care au primit acest preţ al vânzării; ei se numesc öt (tiz) koronas magyar ; porecla “unguri de cinci (zece) coroane” era acordată de colectivităţile româneşti renegaţilor care primeau la convertire un modest ajutor bănesc. (G.Popa Lisseanu – Originea secuilor şi secuizarea românilor)

Sursa: istorie-furata.blogspot.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *