Lucruri inedite despre Ţara Românească a secolului XVI (bogăţii şi obiceiuri)

Lucruri inedite despre Ţara Românească a secolului XVI (bogăţii şi obiceiuri)

Fragment din Istorie Pierdută – Cronică Românească de Istorie Veche (lucrare în pregătire). Autori: Cornel Bîrsan, Adrian Anghel şi Cristian Moşneanu

Nu trebuie să ne mirăm că ochii lacomi ai turcilor erau aţintiţi către Ţara Românească deoarece exista belṣug ȋn toate ramurile de producţie. Ȋn anii buni “grâul dă plugarului de 25-30 de ori semânătura”. Dealurile erau pline de vii ce produc struguri din care se fac vinuri albe ṣi roṣii iar un butoi de vin de patru vedre se cumpăra cu 3-4 scuzi. De asemenea, pădurile Ţării Româneṣti erau pline de animale sălbatice: iepuri, căprioare, cerbi, mistreţi, vulpi, lupi, urṣi, potârnichi, fazani, gâṣte ṣi raţe sălbatice, prepeliţe ṣi sturzi (conform Franco Sivori, la o singură vânătoare s-au prins 270 de iepuri, 10-12 lupi, 60 de vulpi). Dunărea dădea peṣti de mărimi neobiṣnuite chiar ṣi pentru acea vreme, mai ales cegă ṣi morun din care se scoteau icre ce se găseau pe mesele boierilor munteni ṣi nu numai. După ce se topeau zăpezile, râurile (incusiv Dunărea) ieṣeau din matcă iar la retragere lăsau pe ţărm o cantitate enormă de peṣte (moruni , crapi etc) iar cei care ajungeau a avea 80 de livre (aproximativ 38 de kg) se tăiau pe lungime, se sărau, se uscau la fum, fiind consideraţi adevărate delicatese ȋncât erau foarte apreciaţi si la Constantinopol.

imagine-tarani

Solul muntean era foarte bogat ȋn aur ȋncât ȋn timpul prelucrării pământului, oamenii descopereau uneori bucăţi din acest metal preţios. Existau de asmenea ṣi mine de aur dar nu erau exploatate de teama ca turcii să nu intre ȋn posesia lui. Un alt loc unde se găsea aur era râul Lotrului,de unde se putea exploata aur ȋncât voevodul ȋṣi putea plăti impozitul anual ȋn valoare de 20000 de ducaţi (conform spuselor lui Sivori – cu toate acestea, aurul nu se exploata ȋncă tot de teama otomanilor). Ȋn munţi se găsea păcură care după prelucrea dădea smoală ṣi un fel de “cerneală neagră” care folosea la aprinderea focului. Tot munţii ascundeau chihlimbar din care se făceau mânere de cuţite ṣi bijuterii. Pe lângă toate acestea, subsolul mai adăpostea fier ṣi alte metale, sare (ȋn minele de de sare lucrau condamnaţii pe viaţă) – se scoteau bulgări de sare având o greutate de 2000-3000 de kilograme. Bogaţiile Munteniei erau ȋn cantităţi atât de mari ȋncât după ce turcii ȋṣi luau partea mai rămânea ṣi pentru comerţ cu ţările vecine. Se exportau cirezi de boi, ceară, miere, unt, brânză, grâu, orz, peṣte uscat ṣi sare. Turmele de vite ṣi ceară se trimiteau ȋn Ancona atât pe uscat cât ṣi pe Dunăre. Ȋn schimbul acestor articole se importau stofe din lână, mătase ṣi din fir de aur. Un alt aspect important al vremurilor respective este legat de faptul că cei care se ocupau de negustorie erau ȋntr-o măsură foarte mică români, majoritatea erau greci, evrei, raguzeni ṣi turci.

Ȋn această perioadă apar ȋn Ţara Românească unele obiceiuri “importate” de la Otomani (lucru care atestă că infuenţa lor ȋn această perioadă este una destul de ȋnsemnată), obiceiuri care se adaugă peste cele pământeṣti.

Ȋmbrăcămintea celor bogaţi din Muntenia era una foarte elegantă, din stofe de lână, mătase ṣi fir de aur. Bărbaţii care erau de statură ȋnaltă ṣi purtau bărbi (atât bărbaţii cât ṣi femeile erau văzuţi de către cei care călcau ȋn Muntenia, a fi oameni foarte frumoṣi). La fel ca Ungurii, Polonezii ṣi Turcii, purtau haină lungă dar erau mult mai aranjaţi decât aceṣtia. Pe cap purtau pălării “alla schiavona”(Sivori, Memoriul). Doamnele se ȋmbrăcau după influenţa otomană purtând rochii lungi, iar pe cap legături de pânză de bumbac ce se asemuiau cu turbanele turceṣti. Boierii aveu mulţi servitori ce erau ṣi ei de asemnea bine ȋmbrăcaţi. Otomanii ajung ȋn a-ṣi pune peceta până ṣi ȋn modul de viaţă al boierilor. De pildă au deprins obiciul de a dormi “pe jumătate ȋmbrăcaţi, culcaţi pe covoare aṣternute pe jos”(Ştefan Pascu, Petru Cercel ṣi Ţara Românească p .130), puse peste saltele umplute cu bumbac. Obiceiurile de fapt erau ȋmprumutate de boieri de la domnii care ȋn marea majoritate au trăit ȋn Imperiul Otoman o bucată de timp. Putem aminti aici pe Mircea Ciobanul ce ṣi-a dus existenţa pe teritoriul otomanilor din 1508 până ȋn 1545 când ajunge la domnie, Alexandru al II-lea Mircea, care după cum ȋnsuṣi mărturiseṣte a stat ȋn Imperiul Otoman 25 de ani ṣi Mihnea Turcitul, fiul lui Alexandru, ce a fost educat după “canoanele” vieţii din orient de către mama sa Ecaterina Salvaresso. După numirea la Constantinopol, domnii veneau ȋn ţară cu un alai numeros din care făceau parte mulţi stăini ce au trăit printre otomani. Ȋn toată perioada 1529-1593 au exista ṣi situaţii de exceptie, cum ar fi perioada domniei lui Petru Cercel care avea la curte străini, ȋn majoritate, din vestul Europei cu ajutorul cărora a reuṣit să dea un suflu nou modului de desfăṣurare a vieţii cotidiene după ṣabloane renascentise.

Poporul din clasa de mijloc purta haine de lână ṣi de “carisca” iar poporul din clasa de jos ce forma majoritatea, erau imbrăcaţi ȋn pantaloni albi.

Ospeţele si banchetele date de domn sau de boieri erau ȋntr-o totală contradicţie cu “starea socială a naţiunii”. “Obiṣnuiesc muntenii a banchetui foarte des, bând ṣi mâncând foarte mult, banchetele sau ospeţele sunt ȋnsoţite de multe muzici după obiceiul lor, mai degrabă barbare decât altfel (pământeṣti); prânzurile lor sunt delicate ṣi bine preparate, dar cu toate acestea principele obiṣnuia ṣi pe mai departe preparate italieneṣti pentru că ţinea servitori italieni ṣi francezi foarte ȋndemânatici” (Franco Sivori, Memoriul, LXII-LXIII). La ȋnceputul deceniului VII francezul Lescalopier ne vorbeṣte de ambudenţa bucatelor ṣi vinurilor felurite ṣi de asemenea remarcă urăturile ce se fac ȋn timpul petrecerilor. Se ridica paharul ȋn cinstea lui Dumnezeu, ȋn cinstea principelui ṣi uneori chiar ȋn cinstea sultanului. Se făceau, de asemenea, urări ȋn cinstea bunilor creṣtini (nu erau cuprinṣi catolici ȋn urări), pentru pace ṣi pentru sănătatea mesenilor. Se stătea ȋn picioare ţinându-se paharul sus (E. Claray , Revue d’histoier diplomatique, XXXV, 1921, p. 47)

Legat de obiceiurile de sărbători, ȋnaintea Crăciunului ṣi Paṣtelui, locuitorii făceau o pregătire spirituală prin postirea a aproximativ 40 de zile, post ce era respectat cu stricteţe ȋncât “s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post” (Franco Sivori, Memoriul, LXVI). Ȋn Ajun de Crăciun ṣi de Paṣte oamenii se duceau la biserică ṣi cântau ȋmpreună cu preotul ȋn timpul liturghiei. Ȋn zilele de Crăciun ṣi de Paṣte se merge din nou la biserică iar după slujbă exista datina de a merge pe la cei cu care erau certaţi pentru a se ȋmpăca cu ei (conform Condica lui Gheorghe de D. Simionescu, p. 136 – obiceiul se numea “sărutarea cea frăţească, cea obiṣnuită”). Boierii ṣi chiar cei din clasa mijlocie mergeau la curtea domnească pentru a face urări ṣi daruri principelui. Principele la rândul lui făcea daruri celor care ȋl “colindau”. De asemenea din partea domnului primeau cadouri (stofe de brocard, matase, catifea, lână etc ) curteni, funcţionari, ofiţeri ṣi soldaţi (numărul celor care primeau daruri de la domn depăṣea 1500 de persoane). Ȋn a doua zi de Crăciun ṣi Paṣte principele da un ospăţ ṣi dăruia haine tuturor săracilor ṣi cerṣetorilor din oraṣ, ȋn timp poporul o ducea ȋntr-o sărbătoare continuă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *