Lupul dac
Sunt lupul dac
mușcând
din gerul iernii,
lingându-mi
amintirile
din sânge –
alunec
pe nevăzute
cărări
unde
se pierd
urmele
vântului
și urletul
sfâșie
ceața
din mine.
Autor: Constantin Vărășcanu
Sunt lupul dac
mușcând
din gerul iernii,
lingându-mi
amintirile
din sânge –
alunec
pe nevăzute
cărări
unde
se pierd
urmele
vântului
și urletul
sfâșie
ceața
din mine.
Autor: Constantin Vărășcanu
În munți
Cetatea
Își doarme somnul
înlăcrimat
de arse uragane.
Și visul,
pierdut în fântâni
necuprinse,
atins-a Nadirul
sub vetrele stinse…
Și parcă prin ape de flăcări albastre
trec umbre cu șube și fețele-ntoarse –
Cu pumnii-ncleștați rătăcesc în
Nemoarte,
să ducă lumina
din vetrele sparte,
țărâna
din mâna cea plină de glorii
în ea, sângerate,
neplânse istorii,
așteaptă de veacuri
în veșnicul lut,
din os de lumină
sărut
din sărut.
și-atunci, când îl simt,
se trezesc din visare
stejarii și munții,
Cetatea tresare –
curbată lumina
pe săbii de soare.
Fântâna neamului, sălaș de ape
Izvoare-nmănunchiate într-un nimb
La tine vin de veacuri să se-adape
Perechi de ochi cu iz de anotimp.
Ai adunat la jgheaburi herghelia,
Vitejii tăi zeiesc pe sub pământ –
Le-ai prins în suflet dorul pentru glia
Acestui dulce țărm iubit și sfânt.
Din tine beau, calenda peste vreme
Întâia literă, întâiul dor
Din ciutura-ți bătrână de poeme
Se-nălță-n soare românesc popor.
Autor: Constantin Vărășcanu
Fragment din Istorie Pierdută. Cronică Românească de Istorie Veche a anilor 1400 – 1601. (lucrare în pregătire) Autori: Adrian Anghel, Cristian Moşneanu şi Cornel Bîrsan
Originea heraldicii Ţării Româneṣti – dovadă a “descălecării lui Radu Negru Vodă”
Ȋn acest articol vom reda câteva informaţii ( privind pasărea Heraldică de pe stema de stat ṣi steme ce se găsesc pe arme dinastice) din capitolul “Heraldica Ţării Româneṣti”, capitol aferent lucrării “Istorie Pierdută – Cronică Românească de Istorie Veche” (lucrare în pregătire). Informaţiile pe care dorim a vi le ȋmpărtăṣi au menirea de a aduce la cunoṣtinţa cititorului ȋncă un argument ȋn plus ȋn favoarea faptului că ȋntemeierea Ţării Româneṣti este “opera ” descălecătorului Radu Negru Vodă.
Un voievod necunoscut, asemenea voievodului Ploscânea de care am amintit în articolul despre Basarabia și Transnistria, este Ioan de Onads, ducele valahilor.
În atlasul istoric publicat de Romulus Seișanu în 1936, descoperim icoana dintr-o biserică din Liov (Ucraina), pe care apare menționat numele lui Ioannes de Onads, Dux Valachiae:
În anul de la Domnul Iisus Christos 1150, în cea mai apropiată Sâmbătă de la Sf. Ioan Botezătorul, se odihnește nobilul domn Ioan de Onads ducele Valahiei.
Comparativ cu ceilalți voievozi, Petru Cercel, nu s-a limitat ȋn a unelti politic, săpându-si adversarii, ci a avut preocupări cu totul deosebite, ajungând a-ṣi ȋnsuṣi o cultură vastă, fiind unic ȋn acest sens ȋn rândul domnilor munteni. Spre deosebire de ceilalţi principi români, are meritul de a fi cel dintâi ce face cunoscut neamul său ȋn rândul străinilor. Calitatea cea mai mare a lui Cercel este aceea că știe a darui din cunoștințele sale, făcându-i pe cei cu care intra ȋn contact a face acelaṣi lucru, iar el reuseṣte să ȋnsuṣească cu uṣurinţă cunoṣtinţe din domenii diferite, ȋncât ajunge a fi considerat drept model de principe chiar ṣi ȋn Italia unde exista vărful culturii europene ȋn acea perioadă. Ȋn Constantinopol se pregăteṣte cu profesori de seamă, ȋn Rhodos ȋnvaţă limba greacă ṣi turcă, ajungând ȋn Transilvania ȋnvaţă ungurește, ȋn Germania ȋnvaţă nemțește, la curtea regelui Franţei ȋsi perfecţioneaza limba franceză și așa mai departe, ȋnvaţă limba fiecărei ţări pe unde merge, ajungând la performanţa de a cunoaṣte 12 limbi străine.
De obicei, când publicul aude de Nicolae Densușianu, merge cu gândul imediat la lucrarea sa „Dacia preistorică”, lucrare ce a fost considerată extrem de controversată în ultimii 100 de ani, de când a fost publicată. Conținutul acesteia a fost caracterizat ca fiind fabulație și implicit nu poate fi considerat o sursă documentară pentru istoria României. În realitate, Densușianu a petrecut aproape 40 de ani din viața sa ca să documenteze această carte care, în pofida muncii colosale întinsă pe 4 decenii, a rămas neterminată.
Vezi aici prima parte.
Legile belagine au ajuns a fi cunoscute pe o mare parte continentului european. Acest lucru este posibil datorită triburilor ce au avut contact cu locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic ce au locuit aici dar au migrat ulterior. Un exemplu grăitor ȋn acest sens, este reprezentat de turdetani. După particularităţi, turdetanii vin din răsăritul Europei, urme vechi se găsesc pe actualul teritoriu al României şi Ungariei (Panonia). Despre ei, Strabon (Cartea III 1.6 ), afirmă că sunt cei mai ȋnvăţaţi locuitori ai peninsulei Hispanice. Au propria gramatică, ȋşi au descrise tradiţiile şi istoria, au poeme şi legi scrise ȋn versuri, după cum ei afirmă, vechi de peste 6000 de ani.[1]
Informații compilate din “Istorie Pierdută. Cronică românească de istorie veche” (lucrare ȋn pregătire) Autori : Adrian Anghel, Cornel Bȋrsan ṣi Cristian Moṣneanu.
1390 – În toamna anului 1390, Baiazid I atacă şi cucereşte Vidinul şi-l alungă pe ţarul Straţimir.Cu această ocazie pătrund şi în Ţara Românească, ucigând şi jefuind comunităţile de la nord de Dunăre.
1391 – Mircea cel Bătrân atacă, în primavara anului 1391, trupele turceşti conduse de către Firuz Bei şi le decimează. În urma victoriei obţinute, domnitorul român reocupa Vidinul, şi-l repune în drepturi pe ţarul Straţimir.
Vezi aici partea a doua.
Legile belagine „stau la baza civilizației umane“ (Fontes II p.19).
Legile Belagine (Leges Bellagines denumire ce apare ȋn secolul IV d.Hr.) sunt cunoscute a fi tautologiile după care se guvernau pelasgii şi urmaşii lor, dacii. Despre etimologia termenului “belagine” există mai multe teorii:
– Cuvântul este compus din belanus (legi) şi ginus (ȋncepători), astfel că ar putea ȋnsemna “legile ȋnceputurilor”.
– Alăturarea cuvintelor pelasgus şi gentaes (gens-gentis-neam-gintă) ar putea avea ca ȋnsemnătate “neamul pelasg”.