Latinitate “romanică” sau latinitate “dacică”? (II)

Latinitate “romanică” sau latinitate “dacică”? (II)

 … din lucrarea Istorie Furată – Cronica românească de istorie veche. Autor: Cornel Bârsan

harta-dacia

Un alt factor care contrazice teoria romanizării forțate sau pașnice este cel legat de spațiu. Analizând din punct de vedere geografic stăpânirea romană în Dacia vom constata că din punct de vedere teritorial romanii stăpâneau doar Transilvania Centrală, Banatul, vestul Olteniei și Dobrogea. Celelalte teritorii dacice, Crișana, nordul Transilvaniei de peste malul drept al Someșului Mare, Moldova și estul Munteniei nu fuseseră cucerite și nu vor intra niciodata sub dominație romană. Estul Munteniei pe o perioadă foarte scurtă între anii 102–117 avea să fie teritoriu supravegheat de romani, încercându-se chiar incorporarea lui în provincia Moesia, dar fără rezultat.

Raportând suprafața ocupată de romani, cca. 85.000 kmp, la suprafața  actuală a României – 238.391 kmp, rezultă un procent de 35,65%. Raportând însă cei cca.85.000 kmp la suprafața României dintre cele două războaie, 294.967 kmp (inclusiv Basarabia și Bucovina), rezultă un procent mai mic de 28,81 % care este procentul real de ocupare a Daciei de către romani, ținând cont de moștenirea teritorială lăsată dacilor de către Burebista. Ori în această situație dacii stăpâneau 71,19 % din teritoriile propriei țări. Aceste teritorii erau stăpânite de către triburi războinice de daci precum: dacii mari și costobocii din nordul țării, carpii din Moldova, daco-geții din Muntenia și tirageții de peste Prut. Ori din punct de vedere statistic putem constata că cel putin 72% din populația dacică era situată în afara provinciei romane Dacia.

Plecând de la premiza romanizării forțate petrecută în Provincia Dacia, ne punem întrebarea, cum se face că cei 72% din dacii liberi, reprezentand probabil 3-4 milioane de oameni (după unii istorici – personal consider ca erau mult mai mulți) au ales să-și uite limba și să adopte o noua limbă, cea romană?

Luând de bună informatia din Historia Augusta, aferent părăsirii Daciei de către „armată și provinciali”: „văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia pierdută şi nemaisperând să mai poată păstra Dacia transdunăreană, provincia pe care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o „Dacia sa”, provincia care acum desparte cele două Moesii„ (Historia Augusta), vom considera, ipotetic, că Aurelian a retras din Dacia, alături de armată, administrație și populația, lăsând-o „terra deserta”.

Știm că între conducatorii dacilor liberi și Aurelian au avut loc tratative în care s-a hotărât viitorul provinciei abandonate. Dacă dacii liberi au intrat întradevăr într-o țară pustie preluând controlul asupra ei, se ridica o altă problema și mai greu de explicat de către istoricii adepți ai romanizării. Cum este posibil ca pe teritoriul reocupat de către dacii care vorbeau o limbă barbară fără nici o legătura cu limba latina, să se nască un popor mai latin decât italienii de astăzi?

Realitatea a fost de fapt cu totul alta, dacii liberi au intrat în fosta provincie romană Dacia, ca și eliberatorii așteptați timp de 165 de ani de populația baștinașă. În situația în care  se presupune că dacii romanizați ar fi fost duși de către Aurelian în noua provincie Dacia de la sud de Dunăre, cei rămași în număr mic nu ar fi putut converti marea masă de daci liberi infuzată.

Unii istorici afirmă că procesul de romanizare ar fi fost de lungă durată, dar nu dau explicații cum s-a produs acest fenomen de romanizare pașnică în rândul dacilor liberi. După părăsirea provinciei Dacia, până în timpul lui Constantin cel Mare, nici un împărat roman nu va mai încercă să-și extindă influența peste Dunare. Cum s-a produs această romanizare a dacilor liberi fără romani?

 Din păcate, istoricii români dar și străini au ramas la vechea lor dogmă considerând că doar romanizarea dacilor ar fi putut duce la formarea unui popor vorbitor de limbă latină la nord de Dunăre, fără să-și ridice problemele expuse de mine mai sus.

Ca și o confirmare a originii geto-dacilor și a continuității lor vom reaminti studiile făcute de către Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania), și, în paralel ale Georgetei Cardos, biolog la Institutul Național de Cercetare “Victor Babeș” pe oseminte vechi și actuale, care au dus la concluzia că în ciuda unor mutații importante, produse de și după invazia romană, și a popoarelor migratoare, mai ales ale slavilor, elementele genetice dominante la români sunt de origine traco-dacică în proporție de 70%.

Poporul român nu este născut din acea romanizare a dacilor, teorie obsedant de insistentă, afirmata de mulți istorici, ci prin mecanismul explicat mai sus, și, în general, în toată lucrarea. Nu susțin descendența pur dacică, în lungul timp al istoriei antice, până în zorii începerii evului mediu, acesta va suferi multe influențe cu efect asupra formării lui ca neam și din partea romanilor, dar ulterior mai ales datorită legăturilor și apropierii de Imperiul greco-roman al Bizanțului, în plină expansiune până în anul 1453.

Timp de peste 630 de ani, între 271-cca.900, peste daci vor veni și se vor aseza pe perioade lungi de timp sau mai scurte triburile migratoare: goții, hunii, avarii, gepizi, slavii ș.a. care vor induce influențe majore asupra neamului dacic, care vor modifica sau adăuga elemente de limbă, obiceiuri, tradiții, port, ș.a. Fenomenul de alianțe între conducătorii daci și conducătorii popoarele migratoare, prin căsătorii mixte, vor crea o nouă comunitate, cu schimbări ale caracteristicilor fizionomice și caracter personal.

Fondul de bază rămânâd însă dacic prin păstrarea si utilizarea limbii.

Un astfel de proces de păstrare a limbii ancestrale este prezentat de istoricul Paul Lendvai în cartea sa “Ungurii”. Prezentând originea maghiarilor și caracterul limbii lor, ca limbă ugrică din grupul de limbi fino-ugrice, acesta ajunge la concluzia că în decursul timpului fizionomia asiatică a primilor maghiari s-a pierdut, poporul maghiar devenind prin “asimilări și colonizări” pașnice sau forțate, fizionomic european, pierzându-se trăsăturile asiatice. De la intrarea maghiarilor în Europa, având în vedere marile lor pierderi umane suferite în urma războaielor purtate, vor promova o politică de asimilare a  populațiilor pe care le vor domina. Astfel se face că mulți cumani, pecenegi, cehi, germani, slovaci, croați, români, ruteni vor deveni maghiari prin “maghiarizare” și vor duce la geneza unui popor european din punct de vedere fizionomic. Însă limba “ugrică” ancestrală nu se va pierde fiind transmisă noii “nații”, astfel încât marele poet maghiar Mihaly Babits va scrie în ajunul celui de-al doilea război mondial, cuvintele: poporul maghiar este un fenomen istoric și, așa cum a evoluat el, este nu atât fenomen material, cât unul spiritual. (…) Ungurii sunt totuși un popor amestecat și care se amestecă în permanență.“ (Paul Lenvai – Ungurii). Conform lui Lendvai, mecanismul continuității unui popor este legat de limba pe care o vorbește, și nu neapărat de nația originară a celui adoptat de noua nație. Lendvai menționează că marii conducători ai Ungariei nu au fost maghiari ci slavi, germani, croați, sârbi și chiar români (Iancu de Hunedoara și Matei Corvin).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *