Vechea civilizație europeană – Pelasgii (I)

Vechea civilizație europeană – Pelasgii (I)

Cuprins

AnteriorUrmător

Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

Descoperirile arheologice au dat posibilitatea istoricilor de a periodiza evoluţia omului. Pentru a putea delimita momentele Vechea civilizație europeană - Pelasgii (I)distincte în care se afla omul în cursul evoluţiei lui, cercetările au împărţit istoria străveche în mai multe epoci. Caracterul şi numele acestor epoci este în directă legătură cu gradul de dezvoltare al omului în acea perioadă şi originea uneletelor folosite.

Cea mai veche epocă, Paleoliticul, extins pe o perioadă cuprinsă între 1000000 – 10000, numită şi epoca pietrei vechi, este perioada hotărâtoare a procesului de antropogeneză, marcată de trecerea prehominizilor la Homo sapiens. Omul primitiv foloseşte ca unealtă şi armă o combinaţie simplă între lemn şi piatră cioplită. Organizaţi în cete de culegători – vânători – pescari se adăpostesc în peşteri sau refugii sub stânci, în apropierea cursurilor de apă şi a zonelor bogate în hrană. Epoca paleoliticului cuprinde trei subdiviziuni :

–          Paleoliticul inferior (1.000.000–100.000) se caracterizeaza prin apariţia primelor unelte şi descoperirea focului. În jurul anilor 600.000 se naşte Pitecantropus erectus.

–          Paleoliticul mijlociu (100.000–40.000) este perioada culturii omului de Neanderthal şi al primelor comunităţi mai mari, de tip gentilic.

–          Paleoliticul superior (40.000–10.000) marchează dispariţia omului de Neanderthal, în mod enigmatic, destinul omenirii va fi continuat de Homo sapiens, rudă mult inferioară fiziologic.

Epoca Mezoliticului (10.000–5.500) marchează sfârşitul perioadei glaciare şi îmblânzirea climei. Marile comunităţi gentilice se divizeaeză, diferitele grupări mişcându-se spre noi teritorii necunoscute până atunci.

Epocă de trecere, mezoliticul face loc neoliticului (5500–2500) – epocă a pietrei şlefuite – perioadă zdruncinată de mari mutatii în viaţa omului primitiv. Comunitaţile umane se dezvoltă pe baza extinderii agriculturii şi creşterii animalelor domestice. Aceste activităţi obligă gintele la sedentarizare şi la amenajarea unor locuinţe durabile, pe termen cât mai lung. Apare tribul ca o formă superioară de organizare, şi primele aşezări – sate apărate de o reţea de garduri şi şanţuri. Cultul zeilor părăseşte marile spaţii ale stepelor şi pădurilor, practicându-se în altare şi sanctuare primitive. Uneltele şi armele sunt  calitativ mai perfecţionate, acordându-se o atenţie deosebită finisării şi diversificării lor.

Transformările profunde din rândul comunităţilor umane sunt cauzate şi de schimburile culturale, rezulte in urma penetraţiei  triburilor străine sau a mişcărilor de populaţii. Astfel perioada anilor 2500–1800, este perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (1800–800).

Metalurgia bronzului adusă din Orient (după unii istorici), capătă amploare. În scurt timp uneltele şi armele din piatră vor fi înlocuite cu similare din bronz şi aramă.

Rolul revoluţionar în accelerarea dezvoltării societăţilor umane îi revine însă fierului. Metalurgia fierului se consideră că ar fi apărut în Asia Mică, regatul Hitit, în jurul anilor 1500 î.Hr., de unde s-a răspândit, după anul 1200 î.Hr. si spre spaţiul carpato- danubian. Epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr. ) aduce cu ea profunde modificări în cadrul comunităţilor umane ale acelor timpuri.

Acesta este schematic modelul folosit de către cercetători şi, învăţat în şcoală de către copiii noştri.

Şi, totuşi, nu este chiar aşa!

Dacă se aplică această schemă şablonizată ar rezulta că cei care au construit piramidele, cei care au tăiat pietrele de la Abydos, Karnas şi Luxor au lucrat cu ciocane de lemn şi piatră, iar cei care au sculptat dala de la Palenque şi poarta Soarelui din Bolivia nu cunoşteau fierul, bronzul sau aramă! Cum este posibil ca în mormintele descoperite în Europa, Asia, America, datate acum 10.000 de ani (!) s-au găsit obiecte din bronz, aur, platină şi oţel inoxidabil! Iată cum apoca bronzului este împinsă înapoi cu numai 6.000 de ani!

Să ne amintim de crearea metalurgiei fierului pe teritoriul Asiei Mici şi atribuită hitiţilor. Şi iată cum o dogmă susţinută cu dinţii, cade, fără drept de apel, răsturnând întregul eşafodaj migălos construit de-a lundul timpului şi prezentat cu ’’precizie stiinţifică’’ în toate cărţile de specialitate. Dar despre ce este vorba?

‘’La Medzamor în Armenia sovietică (în momentul descoperirii, Armenia, încă aparţinea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumină cea mai veche uzină metalurgică din lume.

Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două – trei mii de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor!

S-a găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe, inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.

Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat, spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la obţinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase.

Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitică ; aici se trata metalul de import, care era pe urmă prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.

Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc.  Si de asemenea oţelul.

În adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, fine şi încă strălucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat.  Ele aunt puţin mai recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani! Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în uzine şi destinate diferitelor industri.

Aceste descoperiri verificarte, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S., controlate de cele din Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania, n-au modificat unghiul de vedere al preistoricilor.

Epoca fierului, epoca bronzului rămân ceea ce erau …chiar  dacă, cu două milenii mai înainte se topeau ustensile de oţel!

Este eretic cel ce susţine contrariul! ‘’

(Robert Charroux)

Oamenii mezoliticului trăiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn şi piatră cioplită pentru a supravieţui; totuşi foloseau SCRISUL! Ridicându-se cu greu din starea de semi-sălbăticie constuiau totuşi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor!

Prin descoperirea fosilei umane se la Bugiuleşti, jud. Vâlcea, limita paleoliticului este împinsă înapoi în timp  DOAR cu aproximativ 800.000, 1.000.000 de ani(!).

Trebuie să-i dăm dreptate lui Mircea Eliade când afirmă atât de tranşant că: ‘’Sunt unele cărţi care necesită atât de lungă maturizare încât se învechesc şi sunt depăşite de ştiinţă înainte chiar de apariţie. Cam astfel a fost cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare genială care se va citi pentru Pârvan, şi nu pentru adevărurile sale, adevăruri an de an tot mai îndoielnice’’.

De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate ale unor istorici şi , noile descoperiri arheologice? Pentru că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi. Refuzăm să credem că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea şi cuceririle ei. Şi urme ale ecestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar, şi la ora actuală studiate doar ca simple ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei lucrări.

Perioada de care ne vom ocupa mai în amănunţit este mai apropiată nouă, mai bogată în date şi mărturii şi anume cea de acum 9000 de ani (adică 7000 î.Hr.). Dar pentru a avea o mai multă înţelegere asupra acestei epoci ne vom folosi de scrierile doamnei Marija Gimbutas, eminenta profesoară a Universităţii California din Los Angeles, care prin prefaţa cărţii ei ne obligă la o gândire plină de respectă pioşenie: ’’România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului (…)

Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.

A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor privind societatea războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele  comun.

A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu  energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şia cuprului, caren însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .)’’.

Şi pentru a fi şi mai concret completăm cuvintele Marijei Gimbutas, cu crezul de o viaţă al marelui nostru mitologist şi istoric Nicolae Densuşianu legat de existenţa poporului pelasg: ’’( . . . ) ( pelasgii )au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec, pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele graceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale’’.

Şi iată că istoria, nu începe la Sumer, aşa cum am învăţat până acum. Istoria începe aici în spaţiul Carpato–Pontic, în țara Geei (generatoare a matriarhatului ca formă de conducere) şi a lui Pelasgos cel născut din pământ negru. Iată cum se leagă scrierile recente bazate pe multiple dovezi arheologice, ale Marijei Gimbutas cu intuiţa genială a lui Nicolae Densuşineanu.

Iată cum termenul general de Veche Civilizaţie Europeană îşi recapătă numele legitim cel de civilizaţie pelasgă. Au fost necesari ani ca ideile parţial uitate ale lui Densuşineanu, parţial luate în râs, să poată fi verificate, în parte şi argumentate. Monumentala lui carte se cuvine a fi studiată pentru că este un izvor de informaţie nesecat şi nu putem şti că poate mâine printr-o mică descoperire documentară sau arheologică să se confirme multe alte prezumţii ale istoricului, care astăzi ar părea banale sau fantaste.

Şi totoşi care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii în această zonă. Ne folosim din nou de afirmaţiile unor iluştrii istorici. N.J.Jirov concluzionează în celebra sa carte ’’Atlantida’’ ca: ’’Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura chineză şi cea indiană au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte şi pe platouri’’. Iar ca o completare folosim si  afirmaţia lui Jaques de Launay: ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate caracterizate prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’

Şi astfel se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii Civilizaţii Europene, factorii de mediu geografici şi climatic. În acest sens ne este uşor să argumentăm existenţa unei populaţii predacice – pelasgă – pe teritoriul României, ţinând cont de varietatea şi complexitatea formelor de relief existente.

Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau adăposti; piatră şi lemn ca material de construcţii pentru case şi sanctuare; apă curată atât de vitală existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă animală, rezultată din vânat şi pescuit, sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini. Marile zone de păşune au împins omul spre ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite) obligându-l la mari deplasări, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut să viseze la sedentarizare. Şi iată cum începe marea epocă a agricultorilor, care învaţă din instinc să supravieţuiască folosindu-se de un complex  de plante şi animale: grâu – orez, oaie – capră – vite – porc – câine şi ulterior şi cal.

Şi totodată cum apar şi realţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul rând prin necesitatea  schimbului de  produse specifice zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de la câmpie). Dar eceste realţii nu se limitează doar cu atât ci ele converg spre forma mai complexă facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni dotaţi intelectual şi spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.

Conducătorii acestor grupări formate ştiau  că îşi asumă o responsabilitate enormă: viaţa şi existenţa semenilor săi şi prin aceasta propria lor existenţă. Dar aveau un ascendent moral, o experienţă asemănătoare a omului conducător – primar, aşa dupăă cum ne este relatată de acelaşi Nicolae Densuşineanu: ’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruien i cu rădăcini ( . . . ).’’

Iată cum este explicată de antici, prin legende, modalitatea de formare a primelor comunităţi umane.

Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României, sau la cel imediat următor. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi  în Ucraina şi actuala Republică Moldovă, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici, Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei. Inventarele arheologice care relevă existenţa lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de luptă, opere de artă neegalate, construcţii megalitice.

Dar cel mai important lucru rămas de la ei este limba, acea limbă unică cu specific vechi european, o limbă  prelatină-  aşa-zisă protolatina !

Sunt convins că această afirmaţie va părea şocantă, dar în cursul acestei lucrări voi încerca să argumentez cât mai precis această afirmaţie întradevăr riscantă la prima vedere.

Acum mă voi referi la o afirmaţie foarte edificatoare care se găseşte în Vechiul Testament (geneza) legată de momentul construirii turnului  Babel: ‘’Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte’’. Să încercăm să ne explicăm această afirmaţie simplu şi fără prea multe deducţii. Civilizaţiile umane vechi au apărut în diferite zone ale Pământului, în adevărate focare, de unde s-au extins circumferic :

–          astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe podişurile munţilor Himalaia, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene şi a Asiei de Vest. Normal ca această populaţie să fi folosit iniţial aceeaşi limbă;

–          civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro – babiloniană a generat apariţia  popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;

–          civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrală şi de Est. E foarte simplu de observat că limbile chineză, mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun. Deci ele au fost generate de o limbă unică.

Concluziile istoricilor în acest sens sunt unanime, fără dubiu: ’’Limbile indo – europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea geto–dacilor ).

Chiar dacă majoritatea istoricilor refuză să mai creadă în mitul ‘’popoarelor indo-europene’’ totuşi mai folosesc acest termen perimat şi greşit dintr-un automatism lingvistic.

Teoria prin care se afirmă că Europa ar fi fost invadată, la un moment dat de în istorie, de un popor de origine asiatică, nu poate fi nici dovedită şi nici argumentată. Nu a existat niciodată o limbă indo-europeană care să infuzeze spiritualitatea  lingvistică a “neoliticului’’ şi, să-i confere o nouă identitate.

De altfel I.C.Drăgan, în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei populaţiilor indo-europene şi contedtatari propune şi susţine termenul de ’’populatie euro-indiana’’ argumentând: ’’Din această mare unitate euro-indiană, compusă din populaţii vorbind o limbă comunăla origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene  străvechi, teză susţinută şi argumentată de de numeroţi lingvişti precum: Boppe, Coeurdoux etc. Invazia  euro-indiană s-a extins până în Mesopotania prin Sumer şi până în Iran, iar în india, prin puţinii aşa-zişi Brahmani (şef politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total deosebiţi de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’

După ce am prezentat termenii de indo-europeni şi de euro-indieni, vă voi prezenta şi originea numelui de arieni care desemnează de altfel aceeaşi populaţie.

Vechea civilizaţie a Indusului, civilizaţia dravidiană de la Mohenjo-Daro, coboară dim marea familie a irano-indienilor formată pe platourile Himalaiei, şi răspândită în Asia Centrală şi de Vest prin mişcări succesive. Limba folosită de această populaţie nu are legătură cu grupul de limbi ariene. La ora actuală exstă puţini descendenţi ai acestei mari civilizaţii, habitaţi în zonele retrase ale Indiei, în jungle inaccesibile, vorbind dialecte din aşa numitul grup Munda de limbi. Aceste mici comunităţi mane ce supravieţuiesc timpului sunt organizate în triburi cu identitate proprie şi nume propriu : Santali, Khonzi, Gonzi etc.

Chiar antropologic descendenţii grupului irano-indieni sunt total diferiti de cel european (arian), având o pigmentaţie a pielii mai închisă (brună) şi o statură scundă.

În jurul anilor 1500 î.Hr. această civilizaţie va fi invadată de un popor de rasă albă, pe care aveau să-l denumească Arya, ceea ce înseamnă ‘’străin’’, iar mai târziu ‘’om de origine nobilă sau stăpân’’. Impactul dintre cele două civilizaţii a creat actualul popor indian.

De unde veneau aceşti arieni Ce limbă vorbeau ei, atât de diferită de dialectele locale?

Cercetătorii nu reuşşesc să se pună de acord pentru a soluţiona problema.

Să încercăm să facem puţină ordine în gândirea noastră şi să încercăm să judecăm.

Să ne amintim de afirmaţiile Marijei Gimbutas în legătură cu Vechea Civilizaţie Europeană. Să ni-l reamintim pe Nicolae Densuşineanu al crez de o viaţă a fost că: ‘’Înainte de civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.

Pelasgii au fost adevăraţii fondatoriai stării noastre actuale (…)

Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai prograsată.’’

                               Concluzie:

Rasa albă s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins până în zona caucaziană, de unde s-a răspândit apoi prin mişcări succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’

Care sunt argumentele afirmaţiei de mai sus?

În primul rând, existenţa fizică a grupurilor de oameni depinde de factori sociali, culturali şi mai ales geografici, de condiţiile necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman. Omul  a trăit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul carpatic, găsind din abundenţă hrană şi apa necesară organismului.

Un alt argument important, este, existenţa în exces a sării, substanţă fără de care nici un mamifer nu poate trăi.

În mileniul VII î. Hr. (!) pelasgii aveau o scriere proprie, cea care va genera apoi alfabetele antice şi cele moderne. Ori un popr care în jurul anilor 6000 î. Hr. scria şi-şi contabiliza viaţa de zi cu zi, nu putea să se afle în stadiul de neolitic.

Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării este confirmată şi de existenţa marilor construcţii megalitice care păzesc Carpaţii.

După cum ne spune Eschyl ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pamânt, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Ori un asemenea popor întins pe o suprafaţă atât de mare nu avea cum să dispară peste noapte, iar spaţiile ocupate de ei să devină pusti.

Vă veţi întreba de ce m-am oprit la termenul de ‘’pelasgi’’?

Pentru că mi se pare cel mai corect din punct de vedere istoric. Termenii de populaţie ‘’indo-europeana’’ si ‘’euro-indiana’’ sunt termeni moderni fără nici o legătură cu adevărul istoric. Deoarece atâta timp cât s-a pedalat pe teoria că Europa a fost invadată de un popor asiatic, cercetătorii au îmbrăţişat cu frenezie noţiunea de indo-european dintr-o oarecare intuiţie, dar fără nici un support arheologic. Nu există nici o dovadă că rasa albă a venit ‘’de undeva, cândva’’din Asia şi a fost generatoarea popoarelor europene.

Invers, da; este un fapt istoric dovedit că Asia Mică, Orientul Apropiat şi India au fost invadate de triburi de Arieni care veneau din Europa, mai corect spus, din bazinul carpato-pontic. Dar nici termenul euro-indieni adoptat ad-hoc, de către cercetători, nu este corect, deoarece civilizaţia indiană s-a format pe scheletul comunităţii irano-indiene ; arienii infuzând doar această civilizaţie.

E timpul să nu mai alăturăm doi termeni complet contrarii, pentru a crea o populaţie utopică, care nu a existat niciodată.

Să rămânem mai bine la termenii folosiţi de antici, pentru că ei i-au cunoscut, şi, au fost în directă legătură, indiferent dacă grecii şi egiptenii i-au numit ‘’pelasgi’’ iar dravidienii ‘’arieni’’.

Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi statuetele descoperite.

Din puct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni: având chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond sau castaniu. Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase şi suple.

Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (după cum afirmă marii cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, deşi unele trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea general admisă despre omul din neolitic şi chiar antic (…)

Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert. Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numărau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr. Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se adaugă diferenţele majore privind însăşi concepţiile despreom, Univers, viaţă, societate, religie etc. a cretanilor, par să excludă Orientul Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi: emigrarea unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul Europei (. . .)’’ (Dan Apostol în Terra –  Planeta Vieţii,  vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă).

Concluzie clară: Sud-Estul Europei, adică mai pe înţeles – spaţiul carpato-pontic! ! !

Şi această fantastică civilizaţie pelasgă s-a extins în întreaga Europă, Asia Mică şi Africa circumediteraneană generând istoria preantică.

Este normal ca un asemenea popor să aibă şi o limbă proprie, unică, în stadiul incipient, care a dat naştere ulterior la o mare parte a limbilor europene.

Şi care era această limbă?

Grecii afirmă la venirea lor în Europa, că pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ, mult diferită de a lor, fără să-i amintească caracterul.

Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică Quintilian afirmând că, dacă, se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară.

Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries domestica. Astfel după unii autori, limba barbară avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă pelasgă, indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau consideraţi de graci vorbitori de limbă barbară.

Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică, limba bătrână.

Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de apropiată de latina literară; afirmând el însuşi că a devenit un poet get. De altfel, după cum este evident şi pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu credem că dacii cei ’’mândrii şi nemuritori’’ s-au servit de latine împăratului!

Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de iluştri istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.

Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic. Spaţiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună pelasgă. Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).

Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europeene. Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă  şi portugheză au suferit influenţe germanice, iar româna, slavone.

Istoria pelasgilor este puţin cunoscută din textele antice. Ne-au rămas puţine relicve de la ei pentru a putea cunoaşte această mare civilizaţie uitată. Se pare că multe informaţii despre ei se află în mitologia greacă şi egipteană ş informaţii care se cer  a fi descriptate. Ceea ce se cunoaşte este puţin şi trebuie să ne bazăm pe intuiţie pentru a putea discerne realitatea istorică.

Începând cu anii 4400 î.Hr. civilizaţia pelasgă se vede nevoită să-şi schimbe structura socială. Atacartă dinspre Est de valuri succesive de triburi nomade (numite Kurgan de M. Gimbutas), provenite probabil din Asia, se vede nevoită să se apere. În faţa pericolului au loc profunde modificări de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile bărbaţilor. Obligaţi să facă faţă unui duşman crud, puternic înarmat şi călare, pelasgii vor învăţa să-şi facă propriile lor arme, să folosească calul ca mijloc de război, vor construi în jurul aşezărilor ziduri, împrejmuiri şi şanţuri de apărare. Atacatorii vor fi repede înfrânţi şi alungaţi.

În mileniul al III-lea î.Hr. poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţii:

–          spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta).

–          spre sud-est în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca ’’sumeriana’’).

–          Spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).

–          Spre India, în jurul anilor 1500, pomeniţi de cronicile  Văii Indusului ca Arieni – Arya  “strain!”, (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europeene şi cea indiană).

Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte din subcontinentul Indian şi Africa de Nord (Egiptul), repetându-se la anumite intervale, determinate de sporul de populaţie şi necesitatea de noi spaţii.

Celebra epopee sanscrita “Ramayana“, scrisa in secolul IV iHr. si alcatuita din 24.000 de distihuri si care prezinta epopeea printului Rama descrie in mod clar si distinct aceaste masive miscari de populatii dinspre zona Carpatilor si a Caucazului catre alte spatii.

Demn de remarcat in aceasta epopee ca printul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Scitia era in antichitate denumirea unui spatiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Scitia Mica si stepele nord – pontice, sub numele de Scitia Mare. Termenul Scitia defineste o provincie istorica si mai putin o regiune locuita de sciti. In urma unei revelatii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului sau. In urma unor divergente intre conducatorii pelasgi, Rama isi va duce adeptii spre India, spre noi teritorii. Miscarea este masiva, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. Rama este prezentat nu ca si un cuceritor, dornic de expansiune ci ca si “conducator al poparelor, domnul lumii, stapanul sufletului sau si dragostea oamenilor, tatal si mama supusilor sai; el a stiut sa uneasca toate fiintele intr-un lant unic al iubirii” (E.Schure – Marii Initiati)

Iată cum a fost considerata chiar si in India influenta civilizatoare pelasga asupra populatiilor bastinase.

Demn de amintit este numele printului si al poporului lui: RAMA, RAMANI!

În alt spatiu geografic în jurul anilor 1250–1100 î.Hr. populaţii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice, numite de către istorici ’’triburile câmpurilor de urne‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei arian indian), organizează o campanie împotriva triburilor greceşti – aheene. Angrenând în această mişcare şi treiburile doriene, distrug lumea aheeană (revanşa) din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică, regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către Merneptah, în anul 1221 î.Hr.

Care a fost scopul acestei invazii?

Unul singur: reluarea în stăpânire a ceea ce le-a aparţinut mai înainte. Nu degeaba cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire – ’’întoarcerea Heraclizilor’’, iar egiptenii nu uită să specifice că atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici o mică paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’, adică urmaşi ai lui Hercule. Iată cum recunosc grecii că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg.

Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă, populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită determinată de spaţiul geografic de habitat.

De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg cu denumiri zonale: iberi în Spania; gali în Franţa; etrusci şi latini în Italia; arimani în Germania; traci şi ilari în Balcani; gato-daci în Daci; dar, toţi vorbitori de latină barbară.

Cuprins

Anterior | Următor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *