Vechea civilizație europeană (III) – CONFRUNTAREA

Vechea civilizație europeană (III) – CONFRUNTAREA

Cuprins

Anterior | Următor

Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan

 MOTO:

‘’Noi nu ştim nimic despre elenii aceşti  de demult, Tucidide, care ne-a descris căderea Atenei, vorbind despre strămoşii săi, ne spune că nu erau mare lucru. Şi probabil, aşa era. Aveau obiceiuri foarte urâte. Trăiau ca porcii şi aruncau cadavrele duşmanilor la câini  care le păzeau turmele. N-aveau nici un respect pentru drepturile altora: măcelăreau băştinaşii din peninsula grecească, numiţi pelasgi, le prădau gospodăriile, le furau vitele, le robeau femeile şi ficele şi cântau cântece lungi şi nesfârşite în care proslăveau vitejia aheilor (…)   Hendrik Willem van Loon  (Istoria omenirii)

confruntareaAnii 2000–1950 î.Hr. aduc asupra Vechii Civilizaţii Europene o nouă ameninţare: invazia grecilor. De unde veneau aceste triburi seminomade de ahei şi ionieni? După ultimele cercetări efectuate de arheologi şi istorici, se pare că originea lor este din stepele pontice ce mărginesc coastele de Nord – Est ale Mării Negre, dincolo de Peninsula Crimeia în sudul Rusiei.

Nu se cunosc motivele care au generat o migraţie de asemenea proporţii: posibil o presiune din partea altor popoare din zonă asupra lor, sau o creştere bruscă a numărului populaţiei, care necesita un spaţiu vital. Cert este că în migraţia lor au urmat două căi: prima care a traversat întregul nord al Mării Negre, teritoriul ţării noastre de la Nord la Sud şi nu s-a oprit decât în partea de Sud a Peninsulei Balcanice; a doua cale a fost ocolirea Mării Negre pe la Est, traversarea podişului anatolian şi trecerea Mării Egee.

                               Ce anume a determinat aşezarea lor în acestă zonă sudică a Balcanilor şi nu mai la nord?

Dar să dăm citire la ceea ce scrie un reputat elenist, Pierre Lévêque în cartea sa ‘’Aventura greacă‘’ despre condiţiile geografice şi climatice din sudul Balcanilor: ‘’Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei sunt deosebit de neprielnice pentru agricultură baza celor dintâi aşezări umane. Dar în însăşi indigenţa aceasta, un popor curajos găseşte o salutară constrângere; această nenorocire funciară nu-i îngăduie să somnoleze într-o viaţă plină de înlesniri. Fixat pe un sol ingrat, munceşte din greu pentru a-l pune în valoare, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele dealurilor. Mai târziu va fi nevoie pentru a supravieţui, să născocească alte expediente’. (…)

Iernile sunt aspre, verile călduroase. La Atena, temperatura variază în medie de la 19o la maximum 38o. Tesalia şi Beoţia se prezintă vara, ca nişte stepe arzătoare peste care vântul ridică vârtejuri de praf. (…)

La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de precipitaţii mai bogate – Olimpul e acoperit de brazi şi castani, iar coamele Parnasului sunt înzăpezite până în iunie, dar regiunile joase cunosc o lungă şi neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie până în septembrie nu plouă niciodată.

Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dând naştere vânturilor de nord care devastează lanurile, mătură Marea Egee şi alternează adesea cu  răbufnirile arzătorului sirocco. Iarna, rafale violente de vânt răcesc brusc atmosfera.

Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin prielnice agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă cereale (cu precădere orz în detrimentului grâului, mai ales în Atica), iar pe cele pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele în mare parte despădurit încă din antichitate (…) nu oferă un mediu complemetar propice vieţii omului: versantele, roase de puhoaie, nu oferă decât locuri pentru păşunatul din timpul verii. Între câmpie şi munte, sărăcăcioase intinderi acoperite cu tufe de pipernicite de fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu crini şi zambile sălbatice iar ici acolo câte un stejar pietros: domeniu predilect al caprelor şi  oilor.

Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva neînsemnate zăcăminte de fier şi cupru’’.

Un adevărat peisaj deyolant şi terifiant. Şi totuşi grecii s-au aşezat aici după un drum chinuitor de lung pe care numai un popor hotărât şi curajos putea să-l facă.

De ce au ales aceste zone sălbatice şi sărace, când în drumul lor au cunoscut bogăţia şi splendoarea arcului Carpatic, câmpiile Pontice întinse, roditoare, numai bune de cultivat, podişuri înalte ferite de eroziunea apelor de primăvară, păşuni întinse şi grase adevărată mană pentru caii lor obosiţi. Ne se poate să nu fi fost atraşi de clima blândă şi temperată propice activităţii umane. Darurile solului şi subsolului nu se poate să nu le fi  făcut cu ochiul: hrană din belşug, materiale de construcţii nelimitate, resurse minerale la discreţie.

Ne punem întrebarea de ce oare un popor războinic şi sălbatic cum erau grecii la acea oră, plecaţi în căutarea unui spaţiu vital nu au ocupat aceste zone bogate ale ţării noastre şi s-au mulţumit cu sărăcia din sudul Peninsulei Balcanice

Istoria trebuie înţeleasă şi judecată, şi nu lăsată la discreţia tuturor prezumţiilor şi ipotezelor care mai de care fantastice.

Motivul este foarte simplu, el este de natură umană: grecii au fost alungaţi de pe aceste teritorii după care au jinduit, de către populaţiie pelasge care trăiau paşnic în acele zone. Confruntarea dintre cele două civilizaţii, a fost teribilă, aceeaşi ca şi dintre pelasgi şi vechile popoare kurgane, dar de data aceasta localnicii învăţaseră arta războiului şi o foloseau în beneficiul lor.

Prima invazie greacă are loc în jurul anilor 2000–1950 î.Hr. Primii invadatori au fost ionienii, triburi seminomade şi războinice. Înfrânţi de populaţia pelasgă, localnică, pe teritoriul ţării noastre se retrag spre sud, un ţinut cu o populaţie mai rară datorită condiţiilor de mediu. Grecii distrug totul în drumul lor. Iată ce ne spune despre acestea Pierre Leveque:

‘’Se impune totuşi o analiză mai nuanţată. Primii greci sunt ionienii, care recunoşteau drept stăbun eponim un zeu fluvial tămăduitor, Ion, de la care ar fi păstrat temperamentul lor impetuos (cuvântul ionian ar fi avut semnificaţia de înflăcărat).

Cadrele sociale – împărţite în patru triburi – care îi caracterizează în epocile următoare, par să fi existat chiar de la aşezarea lor în Grecia. Ei au ocupat, într-un mod, fără îndoială, destul de laşi, întreaga Grecie continentală şi Peloponezul, fără să impună populatiei preelene, pe care au subjugat-o un regim mai dur.’’

Se poate vedea foarte bine cine au fost primii invadatori de neam grecesc.Ce putem înţelege din acest citat: în primul rând un fapt foarte important despre religia acestor triburi; credinţa într-un zeu numit Ion, de la care îşi iau numele şi nu Zeus. În al doilea rând, atitudinea lor conciliatoare în momentul ocupării Greciei. Este şi normal ca o dată bătuţi şi izgoniţi din nord să se aşeze pentru a-şi trage sufletul într-o zonă aproape pustie. Tovărăşia puţinilor locuitori ai acestei zone  le va fi benefică, învăţând de la aceştia cultura pământului, specifică Greciei (măslin, viţă-de-vie, smochin) şi mai ales artă ceramică, meşteşugărească şi artizanală.

Legat de aceasta să-l cităm din nou pe Pierre Leveque: ‘’s-a observat că majoritatea cuvintelor graceşti care ţin de domeniul agriculturii nu se pot explica prin limba greaca (astfel spus nu au corespondente indo-europene). Iată câteva exemple tipice: sitos – grau; pisos – mazare; sicyos – castravete; colocyntha – dovleac; olynthos – smochina; elaion – untdelemn; rodon – trandafir; hyacinthos – zambila; narcissor – narcisa. Cuvintele acestea, sunt, după toate aparenţele împrumutate din ‘’pelasga’’ (de la pelasgi, denumire pe care grecii le-au dat-o celor dintâi locuitori ai țării lor), limbă care trebuie să fi fost comună anatolienilor din Grecia şi Creta. Şi subliniază cât se poate de bine tot ceea ce au învăţat grecii de la populaţiile pe care le-au subjugat.’’

Nu ni se mai pare şocant, ne-am obişnuit cu toate aceste afirmaţii. Să remarcăm doar două lucruri care rezultă foarte simplu din acest text: atât troienii cât şi cretanii erau civilizaţii pelasgice care vorbeau aceeaşi limbă prelatină. Şi dacă ne amintim şi acelaşi scris, identic de pe tăbliţele din Tărtăria şi Creta. Această mare comunitate minoică din Creta, insulă situată la jumătatea distanţei dintre Grecia peninsulară, Asia Mică şi Egipt, este una din cele mai strălucite civilizaţii ale Europei mileniilor 3 şi 2 î.Hr. Beneficiind de condiţii pedoclimatice favorabile, de legături cultrale cu Asia Mică, Grecia şi Egipt, pelasgii au creat aici bazele unei vieţi economice şi spitrituale infloritoare. Ne stau mărturie construcţiile lor monumentale, dezvoltarea meşteşugurilor, construcţiilor de nave care îi transformă în adevăraţi prim cuceritori ai mărilor.

Este suficient să dăm citire concluziilor lui Horia C. Matei în caracterizarea acestei civilizaţii pentru a ne da seama de superioritatea spirituală a pelasgilor în ansamblu. ’’Descoperirile  aeheologice atestă un înalt nivel de civilizaţie materială si spirituală: oraşe şi sate prospere, reţea de drumuri şi poduri de piatră, sisteme de canalizare, de aducţie a apei sau de desecari, cunoştinţe arhitectonice ilustrate de somtuozitatea palatelor, a vilelor sau a caselor cu unul sau două etaje, remarcabil progres în construcţia navală. La începutul epocii (2000–1600) este iniţiată construcţia celebrelor palate  din Cnossos, Phaistos, Mallia ca reşedinţe principale, dar totodată şi centre administrative, de cult, meşteşugăreşti şi de depozitare a mărfurilor. În magaziile palatelor erau adăpostite grâne, ulei, vin, produse meşteşugăreşti din ceramică, lemn, fildeş, aur, textile destinate comerţului cu Grecia, Egipt, Siria; mărfurile cretane vor fi descoperite şi în îndepărtata Mesopotamia. ’’

Dar toate acestea vor fi distruse de două cutremure survenite în jurul anilor 1700 şi apoi 1400. Populaţia, puternic lovită, nu va mai reconstrui vechile palate. Anii 1400–1200 î.Hr. aduc asupra lor a nouă nenorocire: invazia unui popor războinic şi crud, aheii greci.

Apariţia în Europa a cestui popor se produce în jurul anilor 1580 î.Hr. Drumul lor spre Europa urmează cele două căi deja cunoscute. Lovindu-se puternic de comunitatea care trăia în zona carpatică se retrag spre sud, trecându-i pe verii lor, ionienii, sub dominaţia lor, ocupând mare parte din Grecia. Alte triburi de ahei pătrund prin Anatolia ajungând la coastele asiatice ale Mării Egee. Acum va avea loc distrugerea altei comunităti pelasge înfloritoare, Troia. Informaţii despre aceasta ne dă chiar Homer în opera sa Iliada. Data distrugerii Troiei este incertă, oscilând între 1183 după Eratostene şi 1280, dată pe care o propune Herodot. Povestea Troiei este cunoscută, remarcabil este faptul că după distrugerea cetăţii, grupul de supravieţuitori conduşi de Enea ajung în Italia, cerând sprijinul şi ajutorul lui Latinus şi a latinilor, altă comunitate pelasgică. Este şi normal ca un  conducător foarte inteligent şi conştient de soarta oamenilor lui, precum Enea, să ceară ajutor de la un neam şi de un sânge cu el.

Dar să revenim la cronologia istorică, anii următori năvălirii triburilor aheene nu aduc pace populaţiilor pelasgice din nord, implicit acelor de pe teritoriul ţării noastre. În jurul anului 1000 î.Hr. trece cel de-al treilea val al emigraţiei greceşti: dorienii care se deplasaseră din stepele asiatice odată cu aheii, dar în drumul lor au făcut un popas de mai lungă durată la sud–vest de Dunăre (pe teritoriul actual al Serbiei). Nu am putea afirma că relaţiile dintre dorieni şi băştinaşi au fost idilice, odată ce şi aceştia sub presiunile populaţiei pelasgice se retrag spre sud, deplasând şi ocupând cele două populaţii – ionică şi aheeană. Cele trei grupări vor da naştere în timp poporului grec şi a unei civilizaţii antice strălucite.

Dar tot acum comunităţile pelasgice din întreaga Europă îşi definesc identitatea ca popoare, devenind un micromozaic de culturi, începând să se diferenţieze prin tradiţii, port şi specific de limbă, dar păstrând fondul original.

Să dăm citire uneia din concluziile lui Nicolae Densuşianu în a sa carte ’’Dacia preistorică’’: ’’Iată aici o listă de popare barbare, care mai vorbeau şi în timpul lui August o limbă rustică latină: locuitorii din Bosporul cimeric, getulii, hiperboreii, colchii, dacii, galii, de lângă Rhodan şi iberii din peninsula de apus’’.

Completând  tot el, alţi vorbitori de limbă barbară ca ilirii şi macedonienii din zona Balcanică, latinii şi etruscii din peninsula Italică, tursenii din zona cuprinsă între Italia, Corsica, Sardinia şi Sicilia, turdetanii din Spania, ligurii din Galia, arimanii din Germania.

Este necesar să înţelegem comunitatea acestor limbi europene prin acest simplu mecanism care le-a creat şi nu invers.

Grecii au considerat din totdeauna această limbă, vulgară, iar pe vorbitorii ei barbari, fie că au fost troieni, cretani, traci sau romani.

Şi totuşi grecii le-au învăţat obiceiuile şi cunoştiinţele, împrumutând de la barbari chiar şi elemente de limbă. Dar cel mai important lucru este că au luat de la pelasgi baza religiei şi mitologiei lor. Să-l cităm pe Densuşianu pentru a vedea că ‘’Zeii cei mari’’ (Uranus, Gaeea, Saturn, Zeus ) au fost zeii ocrotitori ai băştinaşilor.

De aceea pentru o jumătate de Europă, cu jumătatea sudică, panteonul zeiltăţilor a fost acelaşi, fie că oficianţii lor s-au numit greci, romani sau traci.

Odată cu ultimul val grec apare menţionată şi cea mai veche dată cunoscută din istoria poporului nostru, anul 657 î.Hr. când potrivit tradiţiei, dorienii înfiinţează prima colonie greacă de pe litoralul Mării Negre cu numele de Istros, colonie care ca şi următoarele vor încerca să faciliteze comerţul şi schimbul cultural între cele două civilizaţii. Se pare că aceste aşezări greceşti de pe malul pontic au fost tolerate şi aprobate de către băştinaşi, ca un mijloc de a-şi procura unele obiecte necesare sau a vinde din abundenţă produsele lor. Astfel Istros şi puţin mai târziu Callatis şi Tomis devin porturi comerciale importante în care vinul, uleiul,armele, ceramica pictată, obiecte de lux şi podoabă, cerealele, mierea şi ceara, piele şi blănuri devin mărfuri de schimb necesare atât coloniştilor cât şi băştinaşilor.

Începând din acest moment în istoria universală poporul de nord de Dunăre va purta numele de geţi în izvoarele greceşti şi de daci în izvoarele romane.

Cuprins

Anterior | Următor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *