Text din manuscrisul original al lucrării “Revanşa Daciei” – Autor Cornel Bîrsan
MOTO:
’’Acestor oameni ai locurilor pe care au săşăşnuit, slavii le-au dat numele de valahi, vlohi sau volohi. Denumirea nu au adus-o cu ei, ci au găsit-o pe loc de la foştii stăpânitori de neam germanic (goţii) pe care slavii i-au înlocuit. (…) slavii au numit acele ţinuturi cu nume grăitoare precum Vlaşca şi Vlăsia – ţara românilor’’ N. Vătămanu
Secolul III–IV este ’’tocmai perioada când, pe celălt mal, goţii, care trăiau acum printre daci, începeau probabil să se obişnuiască cu ideea că erau – geţi – şi să celebreze în cântecele lor pe Zamolxis, pe Deceneu şi pe eroii daci. Ce contacte 
vor fi avut acei Dacisci sau Carpi sau Carpogeţi cu Goţii? Şi până la ce punct a ajuns probabila lor simbioză, care se manifestă în acţiuni comune, în certuri şi în rivalităţi cunoscute prin unele mărturii? E o problemă cheie, întunecată mult de lipsa ştirilor, dar şi mai mult de această confuzie de nume, într-o vreme când – roman şi got – erau termeni mai mult juridici care nu corespundeau unei desemnări etnice precise. Nu e posibil să pătrundem cu criterii sigure îîn această enigmă. Este evident că Mitul Getic răsare mai puternic oricând şi că, din ceaţa adâncă ce se lasă atunci asupra acelor pământuri, el i-a încă o dată forma lui războinică şi izbugneşte afară din hotarele getice. Cu goţii, acum – geţi – şi poate şi cu geţii, acum – goţi – v-a ajunge la Bizanţ, la Roma, v-a trece în noua Gallie fondată de goţi şi va apărea în vremea lui Orosius în Pirinei, legată de destinul Spaniei’’. (A. Busuioceanu)
Începând din acest secol lII şi până în sec. X–XI manualele noastre de istorie nu prezintă decât o binecunoscută lozincă care poate fi sintetizată în felul următor: ’’în această perioadă, supusă marilor invazii ale goţilor, hunilor şi slavilor s-a format poporul român!’’
Ce naiv şi simplu. De parcă acest pământ românesc era la cheremul hoardelor sălbatice, lipsit de apărare, o ţară deşertică. Odată ce romanii s-au retras din Dacia, dacii, carpii şi costobocii şi-au luat traista în băţ şi au plecat undeva aiurea dispărând de pe scene istoriei, lăsând un spaţiu mioritic sălbaticilor. Un popor care s-a opus imperiilor şi au reuşit să le înfrângă, dispare pur şi simplu din istorie, se evaporă, pierzându-şi urma. Numai minţi bolnave, înguste, pot judeca şi crede asemenea fenomene demne de orice carte de groază. Multe asemenea persoane cu pretenţii academice au fabulat pe seama românilor, atribuindu-ne origini care mai de care mai fantasmagorice. Nu e cazul să la amintim, pentru că la considerăm jigniri la adresa poporului nostru.
După retragerea trupelor romane din 271, controlul asupra Daciei din punct de vedere administrativ îl preiau carpii creând, după cum bine afirmă I.C.Drăgan, ’’federaţia carpilor’’. Prezenţa goţilor pe teritoriul Daciei şi acceptarea lor, este o necesitate a ambelor popoare, de a se uni împotriva duşmanului comun. De aici rezultă acea confuzia permanentă între identitatea celor două popoare.
Goţii fiind un popor abia în formare, intrat târziu pe scena istoriei, vor învăţa şi prelua multe din spiritualitatea şi obiceiurile poporului dac, stocându-le în memoria lor sub forma unor mituri primare. Comunitatea de arme dintre cele două popoare a fost foarte puternică şi corectă, sprijinul acordat de unii altora a fost întotdeauna prompt. Dar niciodată goţii nu au impus dacilor administraţia şi stăpânirea lor, pentru că aceştia din urmă erau cu mult mai puternici. De altfel crearea marelui regat got din anul 350, sub conducerea lui Ermanric se va face în nordul Mării Negre şi nu în Dacia.
Anul 370 aduce asupra Europei o ameninţare crudă şi sălbatică, venită din întinsele câmpii ale Asiei: hunii. Primii care cad sub loviturile lor sunt goţii. Regatul got este nimicit iar ei se refugiază în sudul Dunării pe teritoriul Imperiului Roman. Masiva lor deplasare provoacă o serie de conflicte cu autorităţile romane. În urma acestor lupte, părţile se aşază la masa trativelor, în 382 încheind un contract avatajos de ambele părţi: romanii permiţând aşezarea triburilor astrogote şi vizigote în Imperiu în schimbul obligativităţii acestora de a presta serviciul militar în armata romană. În Dacia, mica comunitate gotă rămâne să trăiască în continuare alături de daci şi să se opună hunilor.
Se pare că acesta este momentul când numele de ’’dac’’ sau de ’’get’’ va dispărea fiind înlocuită cu noua identitate a poporului, aşa cum va apărea în Evul Mediu, ’’Vlahi’’. Aşa cum grecii numeau poporul nostru ’’GEŢI’’, romanii ’’DACI’’, goţii vor prelua de la băştinaşi proprial lor identitate de ’’LAI’’, în ’’LAHI’’ şi apoi ’’VLAHI’’ prin germanicul ’’WLACH’’.
Dar cine erau noii duşmani ai valahilor şi cum arătau ei? M.Brion ne face în acest sens o teribilă prezentare:
’’Niciodată nu s-au văzut astfel de oameni, nici chiar la perşi sau etiopieni. Pielea lor era de un galben întunecat. Aveau braţe lungi, un piept larg, o faţă turtită in care ochii mici, traşi spre tâmple, puneau o lucire vicleană şi de cruzime. Craniul lor era deformat din copilărie cu un aparat făcut din scânduri şi din curele, se lungeau înapoi şi erau spâni, căci aveau grijă să-şi tragă pe obraji dâre adânci ca să împiedice creşterea părului. Îmbrăcaţi cu piei de animale, acoperindu-şi capul cu blănuri, încălţaţi cu nişte curele din piele, aceşti omuleţi cu privirea vicleană şi sălbatică semănaseră groaza în toate popoarele din Asia şi Europa’’.
Şi totuşi aspectul şi sălbăticia lor nu-i înspăimântă pe vlahi. Conducătorii acestora organizează modul de apărare prin mijloace cunoscute: deşertizarea ţinutului de dinaintea inamicului, retragerea în păduri, hărţuiala permanentă sub forma unor atacuri scurte şi necruţătoare, atrăvirea bucatelor şi fântânilor, intinderea de curse, folosirea în luptă a terenurilor nefavorabile invadatorilor.
Toată această strategie le va fi de folos pentru a supravieţui şi ai înspăimânta pe huni. Astfel încât, în anul 381, valahii vor avea statut de aliaţi ai hunilor. Hunii se aşază la sfârşitul acestui secol IV în Câmpia Panonică, de unde organizează campanii succesive împotriva Imperiului Roman. Această aşezare a hunilor, provoacă deplasarea vizigoţilor în Italia. Odată cu această deplasare a goţilor, s-au angrenat în această mişcare şi o serie de geto-daci aflaţi în trupele vizigote. Numai astfel se poate explica prezenţa dacă în Gallia, Italia şi Spania. Anul 410, este anul cuceririi şi jefuirii Romei de către trupele regelui vizigot Alaric. Participarea dacilor la această luptă şi este clar evidenţiată în cronicile vremii. Paulin din Nola, un cronicar al vremii, scriind despre aceste evenimente afirmă că spaima şi haosul au fost atât de mari la aflarea veştii că: ’’geţii deja ameninţă la porţile cetăţii – Roma’’ încât mulţi din cetăţenii oraşului au fugit din el, căutând scăpare în împrejurimi, dar fără succes.
Iată cum daco-geţii, urmaşi ai lui Decebal, reuşesc să dea o lovitură cumplită duşmanilor lor, spălând sângele lui Decebal.
Prezenţa dacilor în istoria Regatului Vizigot de la Tolosa, înfiinţat în sud-vestul Galliei în anul 439 de către Theodoric I. este mai puţin cunoscută, în schimb se cunoaşte rolul lor in întemeierea Spaniei, foarte bine.
Dar să ne întoarcem la Valahia şi la situaţia înconjurătoare, care începe să devină incendiară. În faţa puterii crescânde a statului Hun, mai de voie mai de nevoie, valahii împrospătează o mai veche alianţă. Astfel încât când in anul 445 ATTILA, ajunge singurul stăpân al regatului hun, la curtea acestuia există printre diverşii principi slavi veniţi din Răsărit, ostrogoţi din Balcani şi valahi: ’’Attila acum venea. Douăzeci şi patru de principi îi precedau voioşi. Însuşi RAMUNG (sublinierea noastră) principele, care stăpânea în Ţara Valahiei, venea având cu el vreo şapte sute de oaste, tot cavaleri aleşi’’. (…) (Cântecul Nibelungilor) Şi acest principe valah Ramung apare şi în poemul ’’Biterolf’’, poem a cărei acţiune se petrece la curtea lui Attila. Tot în Cântecul Nibelungilor mai apare un alt valah SIGEHER von WALAGHEN – Sigeher din Valahia. Cine au fost aceştia şi, care au fost numele lor reale, pentru că, atât Sigeher cât şi Ramung sunt preluari germanice? Posibilii conducători valahi ai unor ţinuturi, asemenea unor cneji sau voievozi, au devenit de nevoie aliaţi ai marelui Han.
Marele Hun declară război Imperiului Roman. Sub conducerea lui o armată formată din huni, cumeni, bulgari şi valahi, atacă Peninsula Italică, cucerind rând pe rând oraşele şi târgurile. Valahii lovesc din nou inima imperiului; în faţa unei asemenea invazii, cetăţenii romani, cer ajutorul împăratului din Constantinopole. Armata bizantină condusă de fiul împăratului pătrunde drept revanşă, mai întâi în Valahia, unde nimiceşte oraşe, târguri, fortăreţe, ucigând un număr mare de locuitori, după care se îndreaptă spre Italia susţinînd lupte îndârjite cu armata lui Attila.
Croniciele italiene prezintă foarte sugestiv acesrte evenimente, reliefând în mod deosebit caracterul şi trufia unuia din conducătorii valahi: ’’Malduca, domn al valahilor, care se trăgea dintr-un neam foarte nobil’’ (Historia delle azioni d’Attila cognominato flagello di Dio – D.Gio. Battista Pitoni).
O altă cronică franco–italiană reia episodul luptelor romano–hune, menţionând existenţa unui: ’’rege Maudelos, care era foarte crud, mare, pternic, trufaş, semăna a uriaş, ţinea ţara şi palatul Brahiei (Valahiei)’’.
Nu putem şti dacă cei doi conducători prezentaţi, cu nume atăt de asemănătoare, nu au reprezentat una şi aceeaşi persoană. Cert este faptul că valahii şi conducătorii lor sunt prezentaţi drept cei mai viteji. Astfel se explică şi pretenţia lui Attila de a se intitula: ’’ . . . Rex Hunnorum, Medorun, Dacorum’’.
Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie romană formată din trupe imperiale aliate cu cu contingente vizigote, alane franceşi burgunde, condusă de generalul Aätius (dac nascut la Silistra !), înfrâng oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice la 20 iunie 451. Nu se ştie dacă la această luptă au participat şi aliaţii valahi ai lui Attila. În urma acestei bătălii regatul hun începe să decadă. Ultimele lovituri i le dau proprii aliaţi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit.
Secolele V şi VI sunt secole în care valahii se confruntă cu puternice popoare migratoare. Val după val, se abat asupra ţării: gepizii, bulgarii, avarii, slavii. Lipsa documentelor, nu ne permite înscrierea în istoria patriei, a filelor glorioase de luptă împotriva invadatorilor.
În ciuda repetatelor afirmaţii ale unor istorici străini, referitor la existenţa unui teritoriu pustiu în spaţiul carpato pontic al acestor vremuri, totuşi migratorii nu s-au stabilit în aceste zone, fiind obligaţi să se îndrepte spre sud. Au preferat conflictele cu Imperiul Bizantin, decât cu asprii valahi din nordul Dunării!
Există totuşi prezenţe ale lor în lumea Valahă. Anumite grupări ale lor mai paşnice au fost tolerate pe teritoriul ţării, formându-şi mici comunităţi ce s-au integrat în masa băştinaşilor. Prezenţa gepizilor în zone din Nordul Transilvaniei este atestată arheologic, prin mici aşezări, la fel şi cea avară în zone din Muntenia, Dobrogea şi Transilvania.
Prezenţa slavilor este mult mai complexă şi îmbracă altă formă, mult superioară celei anterioare, dintre daco-geţi şi goţi. Probabil datorită unei afinităţi spirituale mai deosebite, atât slavii cât şi valahii găsesc posibilitatea unui dialog constructiv pentru ambele popoare. Slavizarea românilor este o aberaţie catastrofală, susţinerea unei astfel de teorii fiind ridicolă. Slavii nu au ocupat teritoriile Valahe cu statut de stăpânitori, ei au convieţuit paşnic cu băştinaşii, fiecare preluând de la celălalt, bogăţia spirituală a tradiţiilor şi obiceiurilor. Influenţa legată de limbă şi port sunt frapante. Să privim la vecinii noştri sârbi pentru a realiza asemănarea portului lor cu cel dacic.
Convieţuirea valahilor cu slavii se va întinde pe o perioadă de trei secole. Prezenţa lor pe teritoriul ţării marchează momenrtul trecerii de la o societate antic organizată la una de tip nou, feudal. Slavii vor influenţa viaţa politică şi socială a băştinaşilor, obiceiurile şi unele tradiţii, în general cele legate de creştinism. Vocabularul valah se va îmbogăţii cu cuvinte noi, necesare, în acea etapă de dezvoltare socială, economică şi politică. După elementul proto latin, elementul va ocupa al doilea loc ca număr de cuvinte.
Limba română este deci rezultat al unor consangvinizări permanente: proto-latina pelasgă, ca limbă originară, suferind modificări de-a lungul timpului, reîmprospătată lexical latin prin ocupaţia romană şi, adăugarea elementelor slave. Numai datorită acestui fapt se poate explica caracterul unitar al limbii pe tot teritoriul ţării şi, nu altfel. Tot astfel s-au format şi celelalte limbi latine, printr-o ’’consangvinizare’’ a elementului local proto-latin cu elementul roman. Triburile Europene care au format popoarele Europei nu au venit din Asia ci ele au apărut şi evoluat în spaţiul european, lucru certificat prin realizările lor megalitice din vestul continentului.
Niciodată un popor nu a putut să impună unui alt popor, limba şi obiceiurile lui, numai dacă a existat o afinitate între ele. Cu cât caracterul a fost mai deosebit, contrastant, cu atât mai mult nu a putut exista o simbioză între acele popoare. Dovadă este şi convieţuirea de sute de ani a daco-geţilor cu goţii. În urma acestei comuniuni, trebuiau să se păstreze în limba română elemente germanice, mai ales că acea perioadă este considerată, perioada de formare a poporului român. Totuşi aceste cuvinte NU există. Deosebirile lingvistice prea mari între caracterul de limbă latină a limbii dacice şi caracterul germanic al limbii goţilor, a fost factorul determinant al neîmprumutului de cuvinte.
NU se poate face o paralelă între această concluzie şi cea legată de împrumuturile din limba slavă şi caracterul diferit al acestei limbi faţă de cea valahă. Am explicat mai înainte că, de la slavi, valahii au preluat doar cuvintele necesare definirii unor noi realităţi, ale începutului de EV MEDIU. Dacă, prin absurd am elimina toate împrumuturile din alte limbi, ar rămâne un fond de 10.000 de cuvinte pur latine cu care am putea foarte normal conversa.
Poți să ne susții cumpărând cărți de la Carturesti, Litera, Librex, Libris, Cartepedia, Librarie.net, Okian.ro, Compania de Librării București, Anticariat-Unu sau Anticexlibris folosind linkurile de mai jos:
- Carturesti
- Litera
- Librex
- Libris
- Cartepedia
- Okian.ro
- Librarie.net
- Compania de Librarii Bucuresti
- Anticexlibris