Mențiuni ale geto-dacilor și ulterior ale valahilor după anul 271

Mențiuni ale geto-dacilor și ulterior ale valahilor după anul 271

Un articol de Cornel Bîrsan (un alt articol despre rezistența dacilor după anul 271: 23 de războaie și răscoale dacice între 106-271 d.Hr)


273, 275 – Conflictele armate ale împăratului Aurelian cu dacii, care vor ataca în repetate rânduri Imperiul Roman;
295-297 – Conflictele armate ale împăratului Galerius cu dacii carpi;
315-316, 322-324, 335-336 – Conflictele armate ale împăratului Constantin cel Mare cu dacii, goții și sarmații;
258 – Conflictul armat al Împăratului Constantius al II-lea cu dacii și sarmații. Cu această ocazie sunt menționați conducătorii nordului: Ziazais, Rumon, Zinafer, Usafer și Fragiledus.
367-368 – În timpul campaniei purtate de împăratul Valens împotriva goților, acesta va cere soldaților lui evitarea oricărui conflict cu băștinașii daci. Sofistul Themistios (317 a€“ 388), prezent în aceste campanii, referindu-se la băştinaşi, va face o precizare legat de ordinul împăratului de a nu intra în conflict cu băştinaşii: „ ei <soldaţii romani> îi dispreţuiesc pe barbarii <goţi>, dar se tem de agricultori, şi ca să înfrunte dojana lor este lucru mai cumplit decât să vadă năvălind zeci de mii de sciţi”. (adică DACI !)
381 – Conflictul armat al împăratului Theodosius împotriva carpo-dacilor aliați cu hunii.
În anul 448 la întălnirea dintre Attila și Priscus, acesta din urmă va menționa existența ausonilor (a dacilor mari nordici, vorbitori de limbă latină veche-lingua prisca) și a unui conducător al acatirilor pe nume Curidachus.

CONDUCĂTORI VALAHI ÎN TIMPUL REGALITĂŢII LUI ATTILA (cca 447)
RAMUNC, duce
SIGEHER von WALACHEN
MALDUCA , domn al valahilor
MADELOS, rege
CURIDACHUS, rege vasal al lui Atilla

Regele hunilor Attila (433-453) se va intitula și Rex Dacorum!
În anul 536, împăratul Iustinian duce pentru apărarea Mănăstirii Sf. Ecaterina din Peninsula Sinai, 100 de daci bessi împreună cu familiile lor.
În jurul anilor 550, Iordanes își elaborează lucrarea Getica, în fapt o istorie a goților, dar în care la loc de cinste sunt dacii și obiceiurile lor.
Între anii 520 – 600, dacii sunt menționați în cronicile timpului cu termenul de anţi (antici !) trăind în bună înțelegere cu sclavinii.

Anţii cred că este un singur Dumnezeu, <Zamolxe>, făuritorul fulgerului şi singurul stăpân al tuturor lucrurilor şi îi jertfesc boi şi alte animale de tot felul. < jertfa specifică dacică > Ei nu ştiu ce-i aceea soartă nemiloasă, nici nu mărturisesc că ea ar avea înrâurire asupra oamenilor. Când îi ameninţă moartea, fie că se îmbolnăvesc, fie că pornesc la război, făgăduiesc lui Dumnezeu <Zamolxe> că, dacă vor scăpa cu viaţă, îi vor aduce o jertfa; iar după ce scăpă, îi jertfesc ceea ce au făgăduit şi cred că şi-au răscumpărat viaţa cu preţul acestei jertfe. Ei mai cinstesc şi râuri, nimfe şi alte zeităţi şi jertfesc tuturor acestora, iar cu prilejul jertfelor fac prorociri.
Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi mult unii de alţii şi mereu se muta dintr-un loc în altul. Când pornesc în lupta, cel mai mulţi merg pe jos împotriva duşmanului; poartă în mâini scuturi mici şi lănci; dar nu-şi pun niciodată platoşa. Unii n-au nici cămaşă, nici manta; ci îmbracă numai nişte pantaloni până la părţile ruşinoase şi pornesc aşa la luptă împotriva duşmanilor.
Nici la înfăţişare nu se deosebesc cu ceva între ei. Toţi sunt înalţi şi foarte voinici. Culoarea pielii nu e prea albă, aceea a parului nu e prea blondă şi nici nu bate cu totul în negru, ci sunt toţi roşcovani. ( Fontes Historiae Daco-Romanorum – De la anul 300 la anul 1000 , Ed. Academiei R.S.R, 1970)
Eliminând exagerările şi modul tendenţios în care prezintă, Procopius face practic o descriere a urmaşilor dacilor. Se pare că sclavinii adoptaseră unele obiceiuri de la daci, tot aşa cum precum şi aceştia au împrumutat de la slavi alte obiceiuri.

Alte informaţii, lacunare despre daci/valahi le avem de la cronicarul Petrus Patricius care îi numeşte pe carpi “obraznici şi îngâmfaţi“ în secolul VI d. Hr. sau menţionarea vlahilor în Legenda Sf. Dumitru din Salonic (sec. VII).
Prima mențiune despre vlahi este făcută de către cronicarul Cedrenus în anul 617, an după care ei vor fi omniprezenti, sub acest termen, în istoria valahilor dar și a Imperiului Bizantin.
Primele menţiuni despre vlahii munteni, nord dunăreni le găsim în cronicile bizantine care menţionează în anul 726 o serie de năvăliri ale valahilor nord dunăreni aliaţi cu vlaho-râcnii în imperiul bizantin. Aceste conflicte se vor soluţiona abia în anul 780, când între cele două părţi se adopta un armistiţiu de pace. Este mai mult ca sigur că aceşti vlahi contestau influenta şi intruziunea bizantină la nord de Dunăre.

CONDUCĂTORI AI FORMAŢIUNILOR STATALE ÎN TIMPUL INVAZIEI MAGHIARE

Conducătorii din Câmpia Pannonică:

KEAN – (înainte de 895), conducător al ţinutului Pannoniei, strămoşul lui Salanus
„Ducele” SALANUS – cca.890-907 – şi ulterior

Conducătorii din Transilvania

În Bihor – Satu Mare:

„Ducele” MOROUT – înainte de 890 (bunicul lui Menumorout)
MENUMORUT – cca. 890 – 906 (nepotul lui Morout)

În Banat:

GLAD – cca. 890 – 927
AHTUM (OHTUM) – cca. 970 – 1028/30 (strănepot al lui Glad)
CHANADINUS – dupa 1028/1030 (alt strănepot al lui Glad)

În Transilvania de Centru:

GELU – cca.890 – 904/5
IULIU CEL BĂTRÂN – cca.920-975
IULIU II (PROCUI )cca. 950-după 1003 (fiul lui Iuliu cel Bătrân)
IULIU III CEL TÂNĂR cca. 980 – după 1003/104 (nepotul lui Iuliu cel Bătrân)
BUA și BUCNA 1046 (fii lui Iuliu cel Tânăr)

BÂLEA1205 ( cneaz zona Hunedoara-Alba)

În timpul confruntărilor armate din anii 968 şi 969, dintre Sviatoslav (964 – 972), cneaz al Kievului, şi împăratul bizantin Nikephoros II Phokas (963 – 969), sunt pomenite în cronica rusă “Povestea vremurilor de demult” , 80 de cetăti-oraşe la Dunărea de Jos.
Aceste conflicte se acutizează însă în anul 971, când noul împărat bizantin, Ioan Tzimiskes ( 969 – 976) pune bazele formarii unei theme Paristrion – provincie bastion, organizată pentru apărarea graniţei Dunării de Jos şi a litoralului Pontic, până la Varna.
Cronica “Însemnările toparhului grec” sau “Anonimul lui Hase” menţionează că in jurul anului 972 la Dunărea de Jos existau un număr de 10 cetăţi-oraşe cu 500 de aşezări omeneşti puternic populate. Conducătorii acestor cetăţi profitând de campaniile lui Sviatoslav, se răscoală împotriva imperiului bizantin.
O menţiune făcută în Analele din Bari ne pomeneşte despre o oaste bizantină comandată de catre protospătarul Oneste împotriva arabilor din sudul Italiei, în care erau şi contingente valahe (anul cca. 1000 )
Informaţii ulterioare despre comunităţile valahe le avem în timpul invaziilor pecenege din anii 1036, când devastează Dobrogea şi distrug printre altele şi cetăţile Capidava şi Dervent, şi în anii 1046 şi 1047 când tot aceştia tranziteaza Muntenia şi invadeaza thema Paristion, regiunea administrativă bizantină din sudul Dunării.
O altă menţiune a existenţei românilor la nord de Dunare o face în jurul anului 1050, geograful persan Gardizi, în lucrarea sa “Podoaba istoriilor”.
În cronica împăratului german Friedric Barbarossa se menţionează, în jurul anului 1089 a existenţei unei ţări româneşti numită “Walahia”, condusă de un principe, situată între Dunăre şi Munţii Carpaţi.
În anul 1140, an al cruciadei conduse de către împăratul german Conrad al III-lea (1138 – 1152), în cronica lui Thomas Tuscus se prezintă itinerarul cruciaţilor către Ierusalim. Plecaţi din Franţa şi Germania aceştia aveau să treacă prin Ungaria şi Blachia (Ţara Vlahilor).
Între anii 1161 – 1168 în timpul conflictului militar dintre unguri și bizantini sunt menționați vlahii înrolați în armata bizantină.
Dovezi despre existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, le avem din timpul insurecției inițiate de către frații Teodor (Petru) și Ioan Asan, împotriva bizantinilor, între anii 1185 – 1197. În anul 1188, Ioniță Asan, supranumit ulterior Caloianul, fratele mai mic al lui Teodor și Ioan, este dat în schimbul soției lui Ioan Asan, luată prizonieră de către bizantini. Ioniță reușeste să evadeze, și se refugiază la nord de Dunăre în Țara Românească.
Cronicarul Nicetas Choniates Akominatos menționează că Ioniță s-a refugiat pentru o vreme la nord de Dunare, unde devine „domn peste niste vlahi din neamul lui”. Această informatie este prima, în mod indirect făcută, care confirmă existența unor cnezate și voievodate în Țara Românească, la acel an 1188.

REGNUM VALACHORUM – REGATUL ASANILOR la sud de Dunare

– PETRU ASAN 1185 – 1197
– IOAN ASAN 1189 – 1196
– IONIŢĂ CALOIANUL 1197 – 1207
– BORILĂ ASAN 1207 – 1218
– IOAN ASAN II 1218 – 1241
– CĂLIMAN I ASAN 1241 – 1246
– MIHAIL ASAN 1246 – 1256
– CĂLIMAN II ASAN 1256 – 1257
– MITU ASAN (Mitso) 1257 – 1258

„În anul acesta (1241) armata fără de număr a tătarilor, trecu peste munţii ce le înconjurau ţara şi prăvălind stâncile grele ( ale Caucazului ) se răspândiră ca demonii (. .. ). Mereu setoşi de sânge, căci cu sânge se adapă ei, sfâşie şi înfulecă cu lăcomie carne de câine şi de om.’’, ’’Ordul (.. ..) trecând prin ţara Ilaut a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. <şi în continuare> (Budjek) trece Munţii Sassanilor <muntii saşilor transilvăneni> ca să intre în Kara – Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii Babac – Tuc (Yapraq Taq) la hotarul lui Mislau unde bate pe duşmanul care se afla acolo gata de lupta.’’ ( Cronică Persană ).

1241 – 11 decembrie, moare marele han tătar Odogai, Adunarea generală a principilor mongoli se pregăteşte pentru alegerea unui nou han.

1242 –  martie. Batu-Khan hotăreşte retragerea tătarilor din Ţările Româneşti si Câmpia Pannonică

1242 – Victoria “regelui din ţara vlahilor “ asupra tătarilor, conform cronicii lui Filip Mousket.

statui arcul lui Constantin

 

Sursa: Cornel Bîrsan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *