Istoricul englez Edward Bulwer-Lytton despre greci și pelasgi

Istoricul englez Edward Bulwer-Lytton despre greci și pelasgi

Istoricul englez Edward Bulwer-Lytton (25 mai 1803 – 18 ianuarie 1873) scria în lucrarea sa neterminata Athens: It’s rise and fall, publicată postum, următoarele lucruri referitoare la pelasgi:

Tot ceea ce este necesar să spun despre pelasgi sunt următoarele: ei reprezintă cea mai veche rasă care a exercitat o putere dominantă în Grecia. Regii lor pot fi urmăriți prin tradiție către un timp mult anterior genealogiei oricărui trib, iar Inachus, tatăl pelasgului Poroneus, nu este altceva decât un alt nume pentru era cea mai îndepărtată din care cronologia greacă poate începe. Dacă pelasgii au fost în vechime un trib străin sau unul grecesc a fost un subiect constant de dezbatere. Herodot, vorbind despre niște așezări considerate pelasgice și care existau în timpul său, consideră limba lor ca fiind “barbară”; dar Mueller, cu destul de multe argumente, consideră că expresia istoricului se aplică unui dialect distinct; și această ipoteză este susținută de un alt pasaj din Herodot, în care acesta aplică același termen cu care stigmatizează limba așezărilor pelasgice și anumitor dialecte ioniene. În coroborare cu opinia lui Mueller putem observa de asemenea că “barbar” este un epitet pe care Homer îl alătură carienilor și este corect interpretat de criticii antici ca reprezentând  un dialect amestecat și neșlefuit, însă cu siguranță nu unul străin. Atunci când Agamemnon al lui Sofocle l-a dojenit pe Teucer că vorbește limba “barbară”, niciun cercetător nu ar trebui să considere că Teucer nu vorbește greaca; el era dojenit că vorbea o greacă nepoliticoasă și neelegantă. Este clar că cei care au continuat să vorbească limba de dinaintea modificării sale, se pare că reprezenta un oarecare jargon ciudat și nefamiliar urechilor obișnuite să audă forma mult mai modernă. Și fără îndoială, dacă ne-am întâlni cu un trib care vorbea engleza secolului 13, limba lor ne-ar fi total neinteligibilă și ar părea pentru noi străină. Dar totuși, interpretând fraza lui Herodot, este extrem de dificil de stabilit dacă acele așezări erau pelasgice și în plus, și mai greu este de stabilit dacă Pelasgia pe care ei au continuat-o a rămas nemodificată și pură. De aceea nu dau nicio importanță afirmației lui Herodot. Înclin, în mod contrar, să fiu de acord cu alți cercetători englezi eminenți, care cred că limba pelasgilor conținea cel puțin elementele pe care noi le considerăm grecești; și din multe argumente le aleg pe următoarele:

1) În statele despre care avem cunoștință că au fost populate de pelasgi (cum ar fi Arcadia și Attica) și de unde populația nu a fost expulzată de noile triburi, limba nu apare mai puțin greacă decât aceea din locurile în care pelasgii au fost obligați să migreze. Dacă ei au vorbit o limbă diferită de cea a nou veniților, trebuia ca vestigii inechivoce să arate această diferență.

2) Pentru că elenii sunt descriși ca fiind puțini la început – progresul lor este încet – ei supun dar nu dezrădăcinează. În acest context, al celor puțini care se așează printre cei mulți, limba celor mulți continuă să existe. Limba celor puțini va influența, îmbogăți sau corupe dar niciodată nu va distruge.

3) Pentru că, dacă greaca se interpătrunde cu latina, putem să punem asta pe seama coloniștilor pelasgi ai Italiei. Aici, toți scriitorii antici, greci și latini, sunt de acord. Puținele cuvinte care ne-au fost transmise ca pelasgice trădează trăsăturile grecești, iar Lamina Borgiana(acum în colecția Borgiana din Napoli, și descoperită în 1783) are o inscripție legată de Siculi sau Sicani, un popor expulzat din așezările sale înainte de orice dată care să amintească de războiul Troian, și al cărui caracter era pelasgic: limba greacă.

All that it seems to me necessary to say of the Pelasgi is as follows:—They are the earliest race which appear to have exercised a dominant power in Greece. Their kings can be traced by tradition to a time long prior to the recorded genealogy of any other tribe, and Inachus, the father of the Pelasgian Phoroneus, is but another name for the remotest era to which Grecian chronology can ascend. Whether the Pelasgi were anciently a foreign or a Grecian tribe, has been a subject of constant and celebrated discussion. Herodotus, speaking of some settlements held to be Pelasgic, and existing in his time, terms their language “barbarous”; but Mueller, nor with argument insufficient, considers that the expression of the historian would apply only to a peculiar dialect; and the hypothesis is sustained by another passage in Herodotus, in which he applies to certain Ionian dialects the same term as that with which he stigmatizes the language of the Pelasgic settlements. In corroboration of Mueller’s opinion we may also observe, that the “barbarous-tongued” is an epithet applied by Homer to the Carians, and is rightly construed by the ancient critics as denoting a dialect mingled and unpolished, certainly not foreign. Nor when the Agamemnon of Sophocles upbraids Teucer with “his barbarous tongue,”  would any scholar suppose that Teucer is upbraided with not speaking Greek; he is upbraided with speaking Greek inelegantly and rudely. It is clear that they who continued with the least adulteration a language in its earliest form, would seem to utter a strange and unfamiliar jargon to ears accustomed to its more modern construction. And, no doubt, could we meet with a tribe retaining the English of the thirteenth century, the language of our ancestors would be to most of us unintelligible, and seem to many of us foreign. But, however the phrase of Herodotus be interpreted, it would still be exceedingly doubtful whether the settlements he refers to were really and originally Pelasgic, and still more doubtful whether, if Pelasgia they had continued unalloyed and uncorrupted their ancestral language. I do not, therefore, attach any importance to the expression of Herodotus. I incline, on the contrary, to believe, with the more eminent of English scholars, that the language of the Pelasgi contained at least the elements of that which we acknowledge as the Greek;—and from many arguments I select the following:

1st. Because, in the states which we know to have been peopled by the Pelasgi (as Arcadia and Attica), and whence the population were not expelled by new tribes, the language appears no less Greek than that of those states from which the Pelasgi were the earliest driven. Had they spoken a totally different tongue from later settlers, I conceive that some unequivocal vestiges of the difference would have been visible even to the historical times.

2dly. Because the Hellenes are described as few at first—their progress is slow—they subdue, but they do not extirpate; in such conquests—the conquests of the few settled among the many—the language of the many continues to the last; that of the few would influence, enrich, or corrupt, but never destroy it.

3dly. Because, whatever of the Grecian language pervades the Latin, we can only ascribe to the Pelasgic colonizers of Italy. In this, all ancient writers, Greek and Latin, are agreed. The few words transmitted to us as Pelasgic betray the Grecian features, and the Lamina Borgiana (now in the Borgian collection of Naples, and discovered in 1783) has an inscription relative to the Siculi or Sicani, a people expelled from their Italian settlements before any received date of the Trojan war, of which the character is Pelasgic— the language Greek.

Surse:

  1. Edward Bulwer-Lytton – Athens, its rise and fall, proiectul Gutenberg
  2. Sir Edward G.D. Bulwer-Lytton: A brief biography
  3. Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *